Am testat șampanii ieftine pe care o să le ai pe masa de Revelion în România

Din moment ce citeşti acest text, meriţi sincere felicitări, pe acest final de an: nu ai făcut atac cerebral în piaţa Victoriei, nu ţi-a cedat inima în faţa Parlamentului. Şi, mai ales, ficatul tău e încă bine-mersi de pe urma celui mai recent baraj culinar din perioada Crăciunului. Eşti un supravieţuitor.

Mai ai în faţă un singur obstacol: petrecerea de Revelion. Asta e, în bună măsură, Marea Încercare, ultima cumpănă înaintea pasului cel mare. O petrecere unde, la miezul nopţii, e musai să ciocneşti un pahar de şampanie. Cu cât mai ieftină, cu atât mai bună.

Şampania a cam fost mereu sora prigonită a vinului neaoş făcut în curte şi a tăriei fierte patriotic la cazanul din spatele casei. Conform unui misterios obicei străvechi, atunci când e să cumpere o aşa-zisă „băutură fină” pentru vreo ocazie specială, românii se zgârcesc, inexplicabil, la bani. „Ceva ieftin şi bun” devine „Ceva fin şi ieftin”. Iar şampania nu face nici ea excepţie.

Care este cel mai nașpa cadou pe care l-ai primit vreodată?

Aşa că, dacă tot vine Anul Nou peste tine şi tu încă nu te-ai hotărât ce naiba să faci de Revelion, am apelat la ajutorul unui somelier cu peste 20 de ani de experienţă în meserie – practic, un meseriaş al degustărilor – Sergiu Nedelea pe numele de buletin.

Experimentul - dacă îl putem numi aşa – a fost diabolic de simplu: am cumpărat cinci din cele mai ieftine sticle de şampanie care se găsesc în comerţ şi am încercat să răspundem la întrebarea supremă care frământă minţile românilor de mai bine de un veac: Care e cea mai bună şi ieftină şampanie pe care o poţi bea de pe piaţă, fără să te doară capul? Așa că, dacă ajungi la o petrecere de Anul Nou, sau ți-ai făcut deja stoc, știi cam prin ce o să treci cu fiecare pahar băut.

Ştiu, tocmai am folosit de vreo patru ori până acum cuvântul „şampanie”, iar acest cuvânt, dacă nu ştiai deja, e valabil exclusiv pentru vinurile produse în zona Champagne, din Franţa. Restul lumii trebuie să se mulţumească cu apelativul de „vinuri spumante”. Bine, ca o paranteză, nu te opreşte nimeni să spui „şampanie”, la fel cum nu e interzis să zici „adidaşi” la orice pereche de pantofi sport. Dar asta e deja o chestie de semantică şi ţine de miracolele limbii române.

„Titulatura corectă e vin efervescent”, îmi spune Sergiu Nedelea. „Sunt două mari grupe de vin”, spune el: „vinurile liniştite, adică cele normale, deşi e cumva bizar să mergi în magazin şi să ceri un vin liniştit. Ideea e că noi îi spunem liniştit pentru că nu are gaz. Apoi e cealaltă grupă, mai mare, a vinurilor speciale: care înseamnă orice vin care are un adaos de ceva: fie de alcool, de mustuială, de diferite esenţe macerate din plante, vermuturi, madeira, aromatizate etc. Aici intră şi efervescentele, pentru că la ele se aplică refermentarea. Dacă la vinul liniştit adaugi acea maia, de drojdie, care refermentează povestea, înseamnă că avem ceva în plus”, spune somelierul Nedelea. Bref: vinului „normal” somelierii îi spun „liniştit”. Şampania e un vin special, din categoria celor efervescente.

Vinurile astea efervescente se împart, la rândul lor, în două subcategorii. „În primul rând, avem vinurile spumante de calitate superioară, la care refermentările sunt făcute după metoda tradiţională (Champagne), în sticlă. Putem să spunem că sunt vinuri spumante de mare clasă, inclusiv în Romania, făcute prin aceeaşi metodă, refermentarea în sticlă”, spune somelierul. „La vinurile spumante avem două cărări - şampania se defineşte prin faptul că se face prin metoda tradiţională unde refermentarea e în sticlă. Alte vinuri spumante pot fi făcute prin alte metode, cea mai uzuală în tancuri de inox”, spune Nedelea. Sticlă vs. cuvă: asta ar fi diferenţa.

„Apoi, avem spumoasele, care reprezintă un vin ordinar, de o calitate primară şi care e impregnat cu dioxid de carbon. Este, dacă vrei, bazat pe reţeta sifonului: ai o apă chioară, pui gaz şi s-a perlat povestea”, explică somelierul. Ca fapt divers, e bine să ştii că vinurilor impregnate cu CO2 li se spune chiar aşa „vinuri perlate”. Dacă vezi expresia asta pe etichetă, e semn rău.

„Subiecţii” au fost în număr de cinci: un vin „perlant” la incredibilul cost de 7,9 lei cu o denumire destul de simandicoasă, cât să-ţi ia ochii: „St. Laurent”. La un cost aproape dublu, am avut infama sticlă de Angelli, cu nelipsita aromă de piersici. În gama de 20 de lei, am bifat o şampanie „Duchessalia” rose, cu aromă de fragi. Apoi, în categoria superioară, de peste 25 de lei, am ales o Angelli Ellegance – modelul de bază al nunţilor tradiţionale româneşti – şi un preacinstit demisec de la Zarea, „Diamond Collection”.

Începem cu „perlantul” de aproape opt lei. Primul semn rău îl reprezintă dopul de plastic. „Mi-e frică cu ăsta”, spune Sergiu în timp ce încearcă să destupe sticla. Dopul se desprinde însă la fel de uşor precum capacul unei sticle de bere, iar sticla fâsâie ca ochiul unui aragaz lăsat deschis. Zero spumă, nema agitaţie. Dacă în interiorul unei sticle de vin spumant de calitate presiunea poate ajunge şi la șase atmosfere, în cazul vinurilor perlate, presiunea rareori depăşeşte trei atmosfere.

Sergiu citeşte cu atenţie eticheta: „Regiunea Ungaria Superioară”. Râdem fără niciun motiv, după care turnăm licoarea în pahare. Expert, somelierul dă verdictul: „Avem un prim indice: bulele mari. La un vin spumant de calitate perlajul e fin, continuu, bulele foarte mici, faţă de ăsta care are bule ca la sifon”, spune Sergiu.

Concluzie: nu are rost să-ţi spun ce gust are, dar, dacă vrei să te prosteşti de Revelion şi să deschizi o sticlă de „şampanie” doar ca să stropeşti pereţii din casă, vinul ăsta e cea mai bună soluţie. „Pentru asta, e OK!”, spune Sergiu Nedelea.

De pe etichetă aflăm din prima că avem de-a face tot cu un „vin spumos”. Sau perlat. Sau vin ieftin cu adaos de CO2. Cu dop tot din plastic. Asta, în condiţiile în care costă dublu faţă de cel din „Ungaria Superioară”. La scoaterea dopului, nu iese niciun fir de spumă. „Ăsta e un fel de cocktail”, spune somelierul.

„Peste vin, producătorul a pus un aromat de plante, nu ştiu cât de chimic, idea e că s-a adăugat acolo şi am obţinut un ceva cu miros de… piersicuţe!” Gustul e chiar mai rău decât în cazul primei sticle. Stau şi mă gândesc cum ai putea să impresionezi o fată cu aşa ceva.

Concluzie: nu e bun nici măcar de stropit grădina. Nu are suficient gaz. Există vinuri mai ieftine cu care poţi să faci treaba asta. De băut doar dacă faci Revelionul singur acasă şi vrei să te faci praf repede şi prost.

Deja la un preţ care depăşeşte pragul critic de 20 de lei, sticla vine cu dop de plută. Un prim semn bun. Şi cam singurul. Şampaniile de calitate nu merg niciodată pe „combinaţii fructate”. Un vin spumant bun este, obligatoriu, unul „sec”. Din motive care ţin de chimie (şi pe care nu le voi detalia aici), e important să ştii că în nomenclatorul vinurilor spumante, „sec” se traduce prin „Brut” şi „Extra Brut”. Dacă vezi asta pe scris pe etichetă, e semn bun.

„Bulele tot mari sunt”, spune somelierul după scoaterea dopului şi turnatul băuturii în pahare. „Nu e o fineţe a perlajului. La fel, avem un vin aromatizat cu căpşuni”. Dulce rău. „Aici e o neînţelegere a produsului”, explică Nedelea. Gustul ăsta dulce merge la nişte tarte de fructe. Din punct de vedere gastronomic, are rolul lui. Rău e când îl bei la început de masă. Nu poţi începe cu dulcegăria asta”, decretează somelierul

Concluzie: un vin relativ OK, merge, la limită, cu ceva dulce, la desert. A nu se consuma la începutul mesei şi, mai ales, pe stomacul gol.

„Aici avem un Angelli dulce, de unde deducem că piaţa vinurilor efervescente e foarte dulce. De ce? Dacă asta e cererea, asta I se oferă”, vine verdictul degustătorului. „Eu am avut un restaurant. Nu pot să uit când făceau unii nunta şi veneau şi întrebau dacă pot să aducă ei şampania. Le ziceam că pot să o aducă, mai ales că ştiam că, oricum, nu aduc şampanie. Îmi ziceau că au găsit ceva bun, la șapte lei sticla. Fenomenal! De ce le dai oamenilor aşa ceva? Şi mai ai şi pişcotul ăla, niciodată nu i-am înţeles sensul. Îl molfăi cu o şampanie dulce şi apoi, ce? Să începem masa”.

„Ăsta e so-so”, spune Sergiu, după scoaterea dopului. După prima gură, spuma îmi umflă obrajii. „Nu e o chestie de fineţe. Ea trebuie să alunece, să fie mai discretă, îmi explică somelierul”. La gust, însă, e mai OK. „Asta din simplul motiv că nu mai am aromatele alea şi mă apropie mai mult de vin. Ăsta, faţă de celelalte, are ceea ce noi numim vinozitate”.

Concluzie: deși e cam dulce, merge pentru o masă. Sau, şi mai bine, după masă, la desert.

Strict ochiometric şi fără a fi vreun expert, îţi dai seama doar privind sticla că vorbim de ceva care începe să semene a sticlă de şampanie. „Aici se simte altceva", spune nasul expertului. „Nas uşor oxidativ. Avem clar alt produs în sticlă. Deşi e demisec, zahărul nu l-am perceput cum l-am perceput la celelalte”, vine verdictul.

Concluzie: Dacă 30 de lei e limita ta de sus, ăsta e maximul de gamă pe care ţi-l poţi permite.

„Avem clar nişte repere”, spune somelierul. „Preţul, în primul rând, e definitoriu. Legislaţia impune pe etichetă nişte însemnări clare. Dar, în esenţă, de la preţ pleci. Nu poţi să ai aşteptări mari de la un produs de genul ăsta care costă 7,8, chiar 10 lei. Hai, 15 lei! Să nu te gândeşti că iei însă o astfel de sticlă şi că vei avea o revelaţie.

Şampania înseamnă un proces laborios, foarte complex”, spune Nedelea. Or, şampania autentică se face exclusiv din trei soiuri mari şi late: Pinot Noir, Pinot Meunier şi Chardonnay. „Apropo de struguri: în anii favorabili, au preţuri bune, care se pot juca între șase şi 15 euro kilogramul de struguri. În anii nefavorabili, preţul creşte şi este ca la bursă: se licitează. Dacă ne gândim la alinierea preţurilor, cu 10 euro, oriunde în lumea asta îţi poţi cumpăra un vin de calitate”.

„Trebuie să citeşti apoi bine ce scrie pe etichetă. Dacă scrie clar: vin perlat, obţinut prin adaos de CO2, e clar. Citeşte ce scrie pe etichetă şi pe contraetichetă – informaţiile astea sunt definitorii. Un alt indiciu: dacă eticheta e ilizibilă şi informaţiile sunt greu de citit, e alt semn rău”.