Lucruri care îți amintesc că ai fost un copil al anilor '90 în România

Trebuie să înțelegi că anii '90 au fost unii speciali în România, au fost cumva ca o trecere. Treceai de la nimic și foame la ceva mai mult și occidental. Gustai și tu cu lingurița din tot ce-ți fusese interzis și avea aromă de capitalism, așa cum ai văzut doar în seriale precum Dallas sau ce mai rula americănește pe atunci.

De-aia cred eu că s-a atașat românul de anii '90 mai mult decât de ce a venit după deceniul ăsta. Așa că eu mă bucur, într-un fel, că am fost un copil al acestor ani și că am trăit și perioada aia în care culmea tehnologiei era walkman-ul ăla cu casetă, cu care rupeai dacă apăreai la școală.

Dacă recunoști toate chestiile de mai jos, iar unele dintre ele poate că zac încă în sertarul tău cu vechituri, e clar că ești și simți și tu la fel ca mine.

Dacă ai crescut în anii despre care vorbesc, sigur ai trăit Crăciunul așa cum îmi amintesc și eu. Nu la fel de trist și sărac ca-n comunism, dar cu ceva rămășițe din anii ăia. În sensul că părinții noștri nu găseau decât un model de brad în piață, ăla cu trei crengi, alternativa fiind molidul care se scutura înainte să vină Crăciunul. Ideea e că acest brad nu arăta mai bine nici împodobit.

Nu ajuta nici faptul că aveai de ales între decorațiuni modeste și unele kitschoase. Ceea ce mă aduce la cel mai oribil ornament pe care l-am cunoscut de când sărbătoresc Cărciunul: vata așezată pe crengi, pe post de zăpadă. Asta era o moștenire comunistă respectată de cei care erau reticenți față de tubul cu zăpadă artificială, apărut ceva mai târziu. Vata venea mână-n mână cu bomboanele de pom și artificiile alea steluțe, resuscitate azi în magazine, la fel ca guma Turbo.

Și dacă tot vorbesc de guma Turbo cu surprize, adică poze cu mașinile bengoase ale acelor ani, sigur știi și despre alte nebunii dulci aduse de la turci, pentru care copiii erau în stare să facă moarte de om. Chill, e doar o expresie! Nu poți să mă convingi că ai trăit anii ăia dacă n-ai fost obsedat de bomboanele Bonibon sau Jelibon. Primele erau un fel de M&M's turcești și aveau parte de una dintre cele mai mișto reclame la TV, aia cu „mini mini ciocolată“.

Și-nainte de Haribo a fost faza aia cu Jelibon, rudele mai puțin glam ale celebrelor jeleuri de azi. Iar top of the top era sucul Tropicana care se bea cu paiul. Dulciurile astea erau rarități pe la copiii din cartier, iar dacă le primeai de la ai tăi și-ndrăzneai să ieși cu punga printre blocuri, erai victimă sigură.

Caseta cu bandă magnetică este chestia aia pe care un copil de azi ar privi-o ca pe un obiect picat din lună. Dar tu știi, că asta ți-a servit muzică în anii 90, cu ale ei față A și B. Îți aduci aminte de glumele răsfulate cu schimbatul casetei care se făceau pe seama celor neobișnuiți cu CD-ul, atunci când a apărut el? Eu și cu tine chiar am fost generație chinuită când venea vorba să facem rost de piesele care ne plăceau.

Trebuia să asculți o zi întreagă radioul, cu caseta pregătită în casetofon, și să apeși repede Rec atunci când băgau melodia ta. Vorbesc de piese înregistrate peste alte piese, de casete contrafăcute cumpărate de la magazine dubioase și de trupe care rupeau pe-atunci: East 17, Rednex, Technotronic, Salt-N-Pepa. Din astea.

Toate fetele din școala primară făceau floarea asta din hârtie, care avea niște super puteri. Sau solniță, cum i se spunea în unele părți. În sensul că pe la șapte-opt ani, problemele tale existențiale se rezolvau cu oracolul cu opt laturi.

Cum funcționa? Notai pe fiecare latură răspunsul la o întrebare de genul „ce băiat te iubește“ sau „ce notă o să iei la mate“, iar o colegă manevra pe degete ustensila, până când tu spuneai „stop“ sau un număr. Nu știu dacă tradiția a fost transmisă mai departe și puștoaicelor de azi, dar îți spun sigur că această chestia este încă mare în America.

În anii ăia, era încă mare lucru să ai video. În sensul că nu făceai rost de așa aparatură decât dacă aveai vreo rudă pe afară, ca să-ți aducă. Încă nu existau magazine specializate în aparatură home-video, așa că te descurcai tot cu ce venea din străinătate, ca pe timpul comuniștilor. Iar dacă aveai video, aveai nevoie și de casete VHS cu filmele vremii, alea cu Van Damme, Stallone sau Bruce Lee.

Te-ai prins, pe-atunci era pe bază de bătăi. Și de filme porno, a doua categorie de casete care se cerea ca pâinea caldă. Și cum nici astea nu se găseau peste tot, intervenea micul comerciant isteț de după Revoluție, ăla cu magazin de închirieri sau cumpărat casete video. Deloc originale, te-ai prins, că așa mergea treaba pe atunci.

Nu poți să fi trecut prin vremurile alea fără să fi avut ceva din itemurile care rupeau atunci pe fashion. Zic item, că e fiță să vorbești așa în modă. După Revoluție, știi și tu că a fost greu cu culăciunea, mai ales dacă locuiai în provincie, unde tendințele erau date tot de magazine precum Romarta. La mine era vorba de un oraș de graniță, iar asta înseamna că mall-ul nostru de atunci erau tarabele cu țoale aduse de la turci.

Blugii Vampum ca ai lui Van Damme sau Little Big erau maximum de fiță jeans la care puteai ajunge, musai combinați cu hanorace cum vedeai la rapperii de la MTV. Asta dacă nu erai înregimentat în grupul purtătorilor de pulovere din mohair, o altă nebunie a perioadei, venită tot de la turci. Tipele își vor aduce aminte de fixația pe care mamele noastre o făcuseră pentru ghemele colorate de mohair, din care ne tricotau puloverele alea care însemnau 80% din garderoba noastră de iarnă. Cu unul din lână, făcut de bunică-ta, erai chiar trist.

Un copil al anilor ΄90 era unul care frunzărea Bravo. Sau Popcorn sau Salut. Vorbesc despre reviste pentru adolescenți, care tocau tot ce înseamnă vedetă prin anii ăia. Puștii de azi ar fi șocați să afle că, după Revoluție, nu puteai afla vești despre Ariana Grande, de exemplu, decât o dată la două săptămâni, dacă prindeai o revistă din asta.

Bine, pe atunci, în locul Arianei erau Britney Spears sau fetele de la Spice Girls sau tipii mișto de la Take That. Iar fanul care azi le-ar comenta pe Instagram sau Facebook, ieri, primea în reviste din astea adresele fan-cluburilor, ca să trimită scrisori. Chiar, mai ții minte scrisoarea? Sau scrisul de mână?