Zece lucruri pe care nu le știai despre Marea Unire de la Alba Iulia

Pentru a fi captivantă, istoria trebuie să vorbească despre oameni. În caz contrar, rămâne o înșiruire de tratate și cifre. Iar Marea Unire de la Alba Iulia, de exemplu, devine un eveniment abstract, despre care toată lumea vorbește cu patos, dar nu ni-l putem imagina. După ce am răsfoit câteva zeci de cărți, am reușit să găsesc mărturii și imagini care spun, asemeni unui film, povestea zilei de 1 Decembrie.

Vremea era friguroasă, bătea un vânt tăios, cu ninsoare și lapoviță. „Mă aflam în calitate de comandant și portdrapel pe una din tribune. Lumea forfotea și se înghesuia”, povestește Valer Pascu, în cartea de memorii „Când bate ceasul mai presus de vreme” de Constantin Dumitrescu. La Marea Adunare Națională au participat peste o sută de mii de români.

În ajunul Unirii, au circulat trenuri speciale spre Alba Iulia. Cei mai avuți dintre români au plecat cu trăsura. „Părinții mei, ca atâția alții, au plecat cu sania, trecând pe la poalele muntelui Vulcan, iar de acolo cu Mocănița, un tren pe linie îngustă până la Alba Iulia”, își amintește clujeanul Ștefan Hărăguș, în aceeași carte. Mulți români și-au luat cu ei și copiii.

Îmbrăcați în uniforme roșii (pantaloni, tunici și capele), ungurii erau înarmați cu baionete. Atunci când trenul oprea în stație, gardiștii îi atacau pe călători. „Trenul gemea de lume, dar nimeni nu avea o singură armă de apărare. Lumea pornise la drum, crezând că guvernul maghiar a pus la dispoziție trenurile necesare și a asigurat siguranța circulației”, consemnează un alt participant, Gheorghe Maier.

Da, a existat o mișcare feministă, care s-a născut după revoluția pașoptistă. În 1850 a avut loc prima reuniune a femeilor române în Transilvania. Scopul mișcării nu a fost, însă, de a obține drepturi egale cu cele ale bărbaților, precum se întâmpla în Europa, ci de a lupta pentru libertate și unitate națională. „Numai femeia este capabilă să păstreze tezaurului naționalității”, era convinsă Maria Baiulescu, președinta Uniunii femeilor române din Ungaria. Se considera că „emanciparea reală a femeii poate fi realizată numai după emanciparea deplină a națiunii”, notează conf. univ. dr. Simona Rodica Stiger într-un articol pe acest subiect.

Peste 100 de reuniuni ale femeilor române au activat în Transilvania de la 1850 până în 1918. Meritele femeilor au fost răsplătite cu dreptul de a trimite reprezentanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Așadar, din cei 1228 delegați oficiali, 61 au fost reprezentantele reuniunilor femeilor române.

Din zone precum Valea Jiului sau din salinele Ocnei Mureș, detașamentele de mineri porneau spre Alba Iulia. Aveau două semne distincte: lămpile minerești, purtate în mâini, și fanfarele care-i însoțeau în trenuri. Erau disciplinați și entuziasmați, așa îi descriu martorii.

Ștefan Hărăguș își amintește că oamenii purtau în jurul gâtului mărgele din căței de usturoi, cu scop de prevenire a bolii. La începutul anilor 1900, românii sufereau și de alte maladii contagioase, precum febra tifoidă, tusea convulsivă sau tuberculoza. Afecțiunile se răspândeau din cauza condițiilor proaste de trai și a alimentației deficitare, consideră Alina Ioana Șuta-Bogătean, autoarea unui studiu privind societatea rurală românească.

În primul rând, securitatea orașului a fost asigurată de subunitățile de militari plasate pe acoperișurile caselor și ale turnurilor de biserici, de unde dominau împrejurimile. Clădirea Adunării Naționale a fost înconjurată cu trei cordoane de avanposturi, iar terenul pentru participanții la Adunare era supravegheat de cordoane de militari.

Câțiva medici au organizat trei puncte sanitare de prim-ajutor. Fiecare punct sanitar era dotat cu o targă, instrumente și medicamente de primă necesitate. Deasupra fiecărui punct, fluturau două steaguri: tricolorul și unul alb, pe care le contura o cruce roșie, scrie Florea Marin în cartea lui „Medicii și Marea Unire”.

Lojile erau ocupate de femei, majoritatea dintre ele, îmbrăcate în costume naționale. „Când Marele Sfat Național Român s-a pronunțat asupra unirii, cineva din sală a deschis fereastra către stradă și a strigat din toate puterile: S-a votat Unirea cu Patria Mamă!”, își amintește Gheorghe Maier. Martorii spun că oamenii și-au aruncat spre cer căciulile, s-au prins în hore, s-au îmbrățișat, fredonând cântece patriotice.

Studiul pe care îl aminteam mai devreme, despre viața societății românești, susține că zeama, carnea cu varză, brânza, sarmalele și prăjiturile erau cele mai comune bucate de sărbătoare pentru românii secolului trecut. Pâinea rămânea, indiferent de circumstanțe, un aliment obligatoriu. În timpul sărbătorilor, mesele trebuiau să fie bogate și să conțină bunătăți din carne de porc, de ovine sau păsări.

Odată cu alipirea tuturor teritoriilor românești, populația țării a crescut de la 7,2 milioane de locuitori la 14,6 milioane. S-a dublat și suprafața noului stat. După reîntregire, țara și-a mărit suprafața de păduri de 2,5 ori, la fel și căile ferate, și pășunile. Toate până în vara anului 1940, când România a pierdut Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia, Transilvania de Nord și Dobrogea de Sud.