Am fost în atelierul unui bijutier ca să văd cu ce se mai împodobesc românii

Dacă ești tipă, îți imaginezi, probabil, cum este să ți se afișeze spre admirare și aprobare cutii întregi cu inele și verighete de tot felul, din aur, aur alb sau platină, cu diamante mai mari și mai mici. E ca atunci când eram mici și ne jucam cu păpușile la o amică care avea o întreagă colecție de Barbie.

Chiar dacă ești ca mine și nu te dai în vânt după bijuterii, când cineva te îndeamnă să probezi ce vrei, tu nu refuzi, că nu-i frumos. Mai ales când omul care te invită la el în atelierul de bijuterii le-a creat de la zero, a pus suflet în ele și-a topit lingouri de milioane ca să iasă inelul ăla c-o piatră mică și finuță, care mi-a plăcut mie cel mai mult.

Poate te întrebi cum am ajuns în atelier și nu m-am uitat la biijuterii într-o vitrină. Ei bine, știi emisiunile alea de genul Cum se fabrică? de pe Discovery? Pe mine mă fascinează orice de genul, iar acum am avut ocazia să ajung în atelierul unui creator de bijuterii. Nu știu cum ți-ai imaginat tu un atelier de bijuterii, dar eu am fost surprinsă să dau de un tânăr cool, mai tânăr un pic decât mine, care practică o meserie pe care tu o asociezi cu niște bătrâni bărboși cu monoclu.

Cristi Păuna are 31 de ani. Am aflat pentru tine ce se mai poartă în moda verighetelor sau a inelelor de logodnă, cum poți deosebi un diamant veritabil de o piatră fără valoare și ce comenzi ciudate primește bijutierul.

Cristi mi-a povestit că primul contact cu tot ce înseamnă creația de bijuterii l-a avut acum zece ani, când a venit la facultate, în București. „Am făcut liceul cu profilul pictură, n-aveam nicio treabă cu metalul, iar părinții mei lucrau cu așa ceva, dar în domeniul de fiare. Am pornit cu pictura, pentru că este ceva mai frumos, mai curat. Când am ajuns la facultatea de Arte, am descoperit secția metale. Am dat examenul și am intrat al cincilea. Și așa am descoperit și această subramură a secției, de bijuterii”, mi-a zis Cristi.

N-a avut, evident, fonduri pentru a-și deschide un atelier din prima. A început prin a face experimente la facultate. „Făceam câteva obiecte și le vindeam în magazine. Magazinele își puneau, normal, adaos dublu și nu se vindea nimic. Apoi, m-am angajat în domeniu, timp de cinci ani, și acolo am acumulat experiență. După 8-12 ore petrecute la serviciu, veneam acasă și mai lucram ceva, dar obiecte făcute pe sufletul meu. La atelierul respectiv de bijuterii se creau foarte multe lucruri serii foarte mari. Devenise plictisitor și obositor.”

A găsit pe cineva care i-a propus să deschidă un atelier, iar Cristi a făcut acest pas. Așa a ajuns să lucreze pe cont propriu. Și acest atelier este spațiul acela strâmt, un fel de boxă dublă dintr-o clădire din apropiere de Romană, în care are loc magia și-n care metalul brut și lingourile se transformă în bijuterii fine.

Apropo, asta a fost prima ocazie în care am venit în contact cu un lingou de aur și unul de argint. Eu m-așteptam să văd o chestie din aia ca o cărămidă, ca la Banca Națională. În schimb, mi s-a arătat o bucată îngustă de material fără formă.

Cristi mi-a făcut turul atelierului lui, unul neupdatat din punct de vedere tehnologic, și-n care bijutierii bătrâni ar putea recunoaște numeroase ustensile de pe vremea lor. Banalul clește, balana pilă, traforajul, un aparat cu o freză asemănătoare celei de la dentist. Există, desigur, și un cuptor de topit metalele care ajung la atelier sub formă de lingou, apoi se prelucrează prin aparatul numit laminor. Pentru pilit, se folosește tot un aparat banal, strungul, iar polishul, adică partea lucioasă a bijuteriilor, se face la altă ustensilă, care, la o primă vedere, pare cât se poate de rudimentară.

După asta, mai e și costul mâinii de lucru, iar cum Cristi le face de la zero și le oferă oamenilor posibilitatea să le creeze cum doresc ei, n-o să le găsești la același preț ca într-un magazin cu bujuterii de serie. Mai depinde și de grosime, lățime, folosirea unei anumite texturi, încrustarea cu pietre, știi tu! Bijuteria faraon sau genul less is more, ca în anii ‘70. O pereche de verighete create manual poate fi și 1 000 de lei, dar și 10 000 de lei. Iar pentru cele mai simple verighete, Cristi lucrează doar o zi. Pentru cele mai complicate, circa o săptămână.

Probabil știi „șaibele” pe care unii le-au afișat ani la rândul pe post de verighete. Ei bine, acum se merge pe simplitate.

„Am avut, la un moment dat, o cerere de verighete cu multe diamante. Toată verigheta numai din diamante. Dar dacă te îngrași sau slăbești, ce faci? Nu o mai poți purta. Eu mă gândesc și la viitor, ce se întâmplă cu obiectul respectiv”, mi-a explicat bijutierul.

Cereri ciudate au mai fost. O doamnă a venit la atelier cu un topaz cât pumnul (exagerez, evident) și a cerut să fie montat pe-o sărăcie de inel de argint. Lui Cristi îi plac, însă, cel mai mult clienții care îi pun creativitatea la muncă și-i cer diferite obiecte în miniatură, care-i definesc. Cum ar fi butonii în formă de camion pe care i-a comandat o femeie pentru soțul ei, șofer de cursă lungă.

M-am mirat să aflu, totuși, că preferințele românilor în materie de verighete s-au mai schimbat, în sensul c-a scăzut procentul celor care-și unesc destinele cu șaibe. Sau „ciobănisme”, cum le zice Cristi.

„Au început să renunțe la pietre și vor modele cât mai simple. Merg pe clasic. Simple, bombate pe exterior sau pe interior, mai subțiri. Majoritatea comenzilor mele sunt de trei-patru milimetri lățime. Am avut și unele modele pentru care minimalist e mult spus: 1,7 mm lățime. Foarte subțiri. Eu nu recomand verighetele mate, că nu rezistă în timp, ci pe cele lucioase sau cu textură. Ca materiale, aurul alb și galben rămân cele mai folosite pentru verighete și bijuterii, în general, căci platina este destul de scumpă. Se prelucrează și finisează foarte greu, așa că-i crește prețul încă o dată.”

Cristi are și el, desigur, verigheta lui. E sănătos să-ți promovezi chiar tu marfa, nu-i așa? Mai mult, verigheta artistului bijutier este cobaiul atelierului, fiind bătută, lovită și încercată în tot felul. Pe scurt, face experimente pe ea.

Am fost curioasă să aflu care-i faza cu diamantele. Adică, na, dacă ești un neavenit, cum recunoști că inelul primit de la iubit are chiar diamant în vârf sau o piatră strălucitoare și fără valoare, pe care ți-o vinde așa? Că ar fi aiurea să nu-l crezi pe cuvânt și să ceri certificatul de garanție.

„La ochiul liber, te poți păcăli foarte ușor. Mai ales la pietre mici, pentru că n-ai cum să-ți dai seama. Pietrele seamănă foarte mult, dar una este diamant și una este zirconiu. O metodă clasică de a recunoaște piatra veritabilă este asta: iei o coală albă, trasezi un X, iei piatra respectivă și o pui cu fața în jos pe acel semn marcat cu creionul. Apoi pui o sursă de lumină deasupra. Dacă se vede în ea, ce am notat eu pe coală, nu este diamant. Dacă este piatră naturală, nu se vede nimic, ci se reflectă lumina.”

Cât costă un diamant de doi milimetri, să spunem? 300-400 de lei, în funcție de calitatea pietrei și de montură, iar un inel de logodnă simplu, cu un singur diamant, ajunge undeva pe la 2 000 - 2 500 de lei. Deci nu e chiar caz de faliment.

Apropo de faliment, l-am întrebat pe Cristi cum supraviețuiește în industrie.

„La noi sunt, într-adevăr, multe magazine de bijuterii. În schimb, ateliere ca al meu, foarte puține, pentru că sunt costuri mai mari la noi decât în afară. De-aia se aduc foarte multe bijuterii din afară, se colaborează cu fabrici din străinătate. Dar sunt mulțumit, am ajuns să trăiesc din asta. Ăsta e al treilea an de când am deschis atelierul. M-așteptam să fie foarte greu, dar, surprinzător, am avut noroc”, mi-a detaliat el. „Nu a fost nevoie să mă împrumut ca să plătesc chiria, datoriile la stat, materialele. Mare profit nu am, doar cât să supraviețuiesc. În primul an am făcut zece spre 15 verighete, în al doilea an, am făcut 90 de perechi de verighete. Acum, am zece comenzi și de-abia a început anul. Eu nu fac industrie, nu mi-am propus să fac verighete pe bandă rulantă. Eu fac și verighete.”

Dacă te interesează ce creează el, poți vedea aici. Mai jos o să găsești mai multe fotografii.