N-ai cum să faci mişto c-a murit Tony Soprano

Captură din Clanul Soprano.

Mi se pare că zilele astea cu toţii ne grăbim să ne spunem unii altora cum au murit vedetele noastre favorite şi să scoatem imediat nişte glumiţe ieftine pe seama lor. Miştourile despre moartea lui Margaret Thatcher au fost planificate cu ani înainte, la fel şi cele despre Sergiu Nicolaescu. Nelson Mandela nici n-a murit încă, dar tot felul de plângăcioşi de serviciu îl bagă deja-n mormânt pe net.

N-o să fac snobisme faţă de tipul ăsta de umor bolnav, e o reacţie naturală la o lume în care ştirile vin peste noi şi banii în presă îi revin primului care le dă. Sunt sigur c-am făcut şi eu d-astea. Dar aseară, când zăceam lipicios de transpiraţie de la caniculă, am auzit veste unei morţi de care  nu făcea nimeni mişto. O moarte care mi s-a părut mai mult o lovitură dată familiei colective a internetului, decât o ştire de care ai putea să faci mişto. James Gandolfini, un actor american de referinţă a murit la 51 de ani. Era într-o vacanţă cu familia în Italia când a avut un infarct fatal, lăsându-și în urmă cea de-a doua soţie Deborah Lin, pe fiica lor Liliana şi pe Michael, fiul din prima căsătorie cu Marcy Wudarski. Glumeţii de pe internet n-au fost în stare să scoată nimic. Twitter a fost plin de solemnitate şi respect, peretele meu de Facebook a devenit o avalanşă de momente din serial. Cumva moartea acestui om foarte talentat, la o vârstă atât de mică ne-a depăşit tendinţa de a lua totul la mişto. Cred că oamenii au reacţionat aşa din mai multe motive. În primul rând, evident, pentru c-au fost fascinaţi de ce-a reuşit el prin Clanul Soprano. Sunt sigur că se vor spune multe lucruri zilele astea despre cum Gandolfini a transformat un monstru într-un personaj iubit şi un ucigaş şarmant. Dar a fost Tony atât de şarmant pe cât ţinem minte? Eu n-aş fi aşa sigur. Avea momentele lui pozitive, dar era mai degrabă uşor de înţeles ca personaj. De-asta cred c-a fost atât de iubit.

E foarte uşor să-ţi placă un actor, dacă îi adaugă regizorul un pic de penaj, îl îmbracă la costum şi îl ajută şi-un scenarist bun. Clanul Soprano le-a avut pe toate. Dar geniul lui Gandolfini, al scenariştilor şi al regizorului serialului a fost în creerea unui personaj care părea atât de autentic încât aveai senzaţia că locuiai cu el, fie că molfăia ouă dimineaţa, fie că-şi aştepta victima la trei dimineaţa. Totul legat de personaj era perfect. Modul în care respira greu când se înfuria, costumele oribile pe care le purta, modul în care făcea sex cu vesta pe el, ipocriziile şi sentimentalismele lui ieftine. Modul în care Gandolfini a exprimat o gamă atât de largă de emoţii folosind doar umerii. El a expriamt mai multe prin costumele alea tapiţate cu poliester, decât spun majoritatea actorilor prin mimică, fâţăieli ale braţelor şi sprâncene ridicate.

Tony părea un cunoscut de-al meu. Nu unul plăcut sau cu care aş fi vrut să-mi petrec timpul, dar ca o persoană ruptă la propriu din viaţa mea şi nu din laptopul meu.

La acest efect a contribuit şi modul obişnuit de a fi a lui Gandolfini. Desigur a pocnit câţiva fotografi, dar la modul în care şi eu sau tu i-am fi smardoit, dacă ni s-ar fi urcat în cap (mai ales că el era extrem de timid). Nu era preţios şi obsedat de el însuşi ca alţi actori. Era un om din clasa muncitoare plin de talent, genul de vedeta în care am vrea cu toţii să ne transformăm. Venea, îşi făcea treaba, se simţea foarte bine, dar nu comenta nimic. Am văzut toată seria de-a lungul unor luni în car nu m-am dus la facultate şi am făcut multe sandvişuri nocturne. Serialul a devenit viaţa mea. Îmi afectase limbajul, dieta, modul în care priveam viaţa. Când mi se întâmpla ceva rău mă întrebam ce-ar face Tony sau Paulie în locul meu. Când mureau personaje principale eram prost-dispus zile întregi.

De asemenea trebuie spus că Gandolfini a fost prima vedetă a serialului la set. Apariţia serialelor la set şi modul în care ele s-au vândut în ultimii ani le-au dat oamenilor abilitatea de  a privi un serial ca o carte, să le consume în ritmul lor personal şi să le aprofundeze. Nu numai c-a fost Gandolfini prima vedetă a cărui serial s-a vândut la set, ci şi prima care a murit. Eu cred că e cel mai mare actor care a dat ortul popii , după ce a schimbat lumea împreună cu alte seriale precum The Wire, Mad Men şi Breaking Bad. Nu e deloc deplasat să spui că el a fost primul care le-a deschi calea unor personaje ca Don Draper, Walter White şi Jimmy McNulty.

Înaintea sa actoria părea ceva făcut la limita suportabilirăţii, o treabă de mântuială cu buget minim care să ocupe trotuarul din faţa cinematografului vreo lună. Crema actorilor era rezervată filmelor, dar chiar şi când avea nişte personaje complexe filmele tot ieşeau prea scurte pentru ca publicul să le înţeleagă. Talentul lui Gandolfini a fost de  a combina geniul unui actor de film cu  profunzimea şi familiaritatea unei producţii pentru TV. După ce l-a jucat el pe Tony actoria a căpătat teme noi precum magnetismul, nuanţele, încapsularea totală. Era o formă nouă de a juca, situată între teatru experimental şi reality show şi a schimbat modul în care vom privi cultura.

Aş putea să vorbesc la infinit despre momentele mele favorite din Clanul Soprano şi ce actor extraordinar a fost James Gandolfini. Dacă nu l-ai văzut uită-te acum. E un fel de cronică a vieţii din secolul 21. O analiză a decadenţei şi greutăţilor , a tragediilor comice şi a comediilor tragice din acea perioadă. E un serial despre bani, sex, putere şi valori ale familiei, care se află undeva la vârf alături de cele mai bune produse culturale ale speciei. Şi la inima lui stă Gandolfini, un fost barman din New Jersey, care a reuşit să facă cârcotaşii de pe internet să tacă fiind pur şi simplu un actor foarte bun. Mă rog, poate a contribuit şi faza că ne era frică c-o să intre peste noi şi o să ne facă asta, dacă ne prinde că râdem de el. Urmăriţi-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte şi:

Margaret Thatcher a murit

De ce Monica Tatoiu e un fel de Margaret Thatcher a României