Am vorbit cu solistul de la Carla’s Dreams despre cum blenduiește secretele cu viața de star

Nu înțeleg de ce ar vrea cineva să ajungă un star pop. OK, știu că poți câștiga o căruță de bani dacă zâmbești la cameră cu o pungă de semințe în mână, și mai puțini din vânzări de albume, dar e un job foarte stresant. În cel mai bun caz ajungi să te urmărească peste tot oameni cu camere sau hoarde de fani care nu te lasă nici să respiri. În cel mai rău caz ajungi să-ți faci implant de păr. Ambele scenarii mă înspăimântă.

Dar sunt oameni care nu au nimic împotrivă cu treaba asta. Să luăm exemplul celor de la Carla's Dreams, care e cea mai hot trupă din mainstream în prezent. Îi vezi peste tot. Sunt constant în turneu, la televizor, la radio, pe copertele revistelor glossy, peste tot. Chiar și în campania „Blending Spirits" de la J&B, unde au reinterpretat o piesă de la Coma și le-a ieșit ceva care rivalizează și cele mai cunoscute piese din discografia lor. De fapt, toată campania te-a făcut să regândești artiștii din România care au ieșit din zonele lor de confort și au intrat în alte stiluri, alte teme de melodii și chiar alte genuri muzicale. E mișto să vezi că s-au ridicat la provocare.

Mă rog, e mult spus „îi vezi", pentru că băieții se machiază pe față și nimeni nu știe exact cine sunt. Ei vor să fenteze faza aia cu oamenii care sar peste ei când întorc yala. Nu sunt primii care au mers pe filmul ăsta. Mai repede sau mai târziu lumea s-a prins de fază și artiștii „mascați" au fost descoperiți. Când ajungi mega faimos e doar o chestiune de timp până când o să fii dat de gol și ajungi să te epuizezi doar ca să-ți aperi intimitatea.

Cei de la Carla's Dreams momentan stau bine la capitolul anominat, ceea ce e greu când ești atât de popular. De aceea am fost curios să văd cum reușesc să facă treaba asta. M-am întâlnit cu solistul de la Carla's Dreams, cu numele de cod „Sergiu", într-o locație secretă, și l-am întrebat cum blenduiește anonimatul cu viața de pop-star la fel de bine cum amestecă muzica mainstream cu undeground în cadrul campaniei Blending Spirits:

VICE: De ce ai ales să te pictezi pe față?
Sergiu: A fost mai mult o soluție să menținem modul nostru de viață, decât o alegere. Nu suntem primii și nu cred că o să fim ultimii. Nu a trebuit să-i conving pe colegii mei să facă la fel. A fost o idee comună. Nimeni dintre noi nu e fan al vieții publice, așa că a fost o decizie ușoară. Am ales să ne pictăm și nu să purtăm măști din motive tehnice. Nu poți să cânți cu o mască.

Au venit oamenii la voi după primul show să vă întrebe care-i faza cu machiajul? Nu v-a fost frică că lumea o să vă confunde cu o trupă de metal?
Primul concert îl găsești și pe YouTube. Noi nu am comunicat nici cu publicul și nici cu presa câțiva ani. Doar indirect. Și dacă vorbim despre tehnica machiajului, da, trupele de metal sunt cele mai populare pentru stilul ăsta, dar sunt și exemple din pop, dance sau trance care au mers pe filmul ăsta.

Care e cea mai nasoală parte în a purta machiajul în concerte?
Sunt mai multe lucruri, dar pentru mine nu contează asta. Partea complicată a procesului e un preț pe care noi considerăm că merită plătit pentru plusurile pe care le aduce machiajul. Noi suntem pictați doar la aparițiile în media și când cântăm, nu tot timpul.

S-a întâmplat vreodată să mergi de exemplu la un magazin și să-ți cumperi ceva cu machiajul pe față?
Da, normal.

Și care a fost reacția vânzătorului?
Asta depinde foarte mult de timeline. Acum doi ani am avut o reacție, acum e altă reacție. De obicei e foarte prietenoasă. Și noi nu suntem definiția seriozității. Lucrul e lucru, da, dar în general nu ne luăm prea în serios. Și recomand chestia asta la toată lumea. Suntem cei mai importanți oameni acum pentru că suntem vii, nu pentru că avem ditamai valoarea. Și cu toții suntem vii.

Cât de des porți machiajul pe săptămână?
Nu pot să spun exact pentru că e relativ. Răspunsul de acum ar putea fi fals peste o săptămână. Asta depinde doar de numărul de activități care necesită chestia asta. De obicei e mai mult de jumătate de săptămână.

Tu joci un personaj acum. Te afectează această dublă identitate în viața de zi cu zi?
Cumva joc un personaj, dar sunt destul de matur să mă țin în frâu. Personajul îți dă posibilitatea de a descoperi anumite lucruri despre oameni. Îți și scade nivelul de falsitate. E mai simplu așa să fii sincer. Trebuie să porți mai multe măști atunci când nu porți o mască.

Consider că nu datorez nimănui nimic și nu simt că-mi pierd libertatea. Tu când ai un orar de lucru de la nouă la cinci, ești liber sau ești la lucru? E același lucru. Doar că în cazul ăsta e un pic mai plăcut. Asta nu înseamnă că îl văd ca un job, doar că are efecte asemănătoare.

Ai spus în trecut că proiectul Carla's Dreams e temporar. Crezi că o să-ți fie greu să renunți la personaj când o să vină momentul să termini capitolul ăsta?
Dorul se naște de obicei din lucrurile bune care ți se întâmplă. Și proiectul ăsta în starea „mascată" include în sine niște lucruri bune. Habar nu am dacă o să-mi fie greu sau o să-mi fie dor. Ar fi fals să zic ceva acum. Nu știu ce o să fie în capul meu, în viitor. Dar nu cred că o să fie greu pentru că am reușit să-mi mențin lucrurile importante din viața mea intacte. Alea rămân valabile cu sau fără mască. Cu sau fără proiect. Cu sau fără muzică în general.

Trăiești cu un sentiment de anxietate legat de faptul că s-ar putea să fii descoperit?
Să știi că s-a dezvoltat un pic de paranoia în mine, dar nimic super grav. Mă mai gândesc că s-ar putea să mă „prindă" cineva, dar din nou, nu te poți lua prea în serios. Până la urmă, toată seriozitatea apare în funcție de ceea ce ne punem noi în cap și de condițiile pe care noi le extindem până la un anumit punct. Și nu cred că am intrat în teribilitate. Nu ar fi o tragedie să se afle. Nu moare nimeni. Dar s-ar schimba multe și nu ar fi OK. Ar fi trist, dar nu tragic.

Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l faci să-ți păstrezi anonimitatea?
Nu cred că a existat un lucru foarte greu. Noi nu suntem mineri sau chirurgi. E mai greu să fii miner decât Carla's Dreams. Sau chirurg. Sunt mai mulți oameni pe planeta asta care pot fi Carla's Dreams decât chirurgi. Putem vorbi mult despre talent și bla, bla, bla, dar până la urmă eu m-am lovit doar de provocări care țin de partea tehnică. Dar și acelea sunt incomparabil mai mici decât ale altora.

Crezi că viața ta ar fi fost total diferită dacă ai fi lansat proiectul ăsta fără machiaj?
Nu știu dacă treaba asta cu anonimatul e cel mai bun drum pe care puteam să-l iau. Dar până acum s-a dovedit așa, pentru că mă pot bucura de libertatea de a trăi normal. Și treaba asta cu celebritatea e faină în adolescență când vrei sex, drugs and rock and roll, dar nu e relevantă după un timp. Și la noi treaba cu excesele e exclusă.

Crezi că te-a ajutat treaba asta cu anonimatul în cariera muzicală?
La începutul proiectului, eu nici n-am vrut să cânt. Voiam să rămân doar în studio. Așa a ieșit, pentru că eu cânt mai bine ca restul. A fost un proiect pe internet, inițial. Am lansat destul de multe piese înainte să cântăm live. Noi am lansat prima piesă în noaptea din 20-21 ianuarie 2012 și primul concert l-am avut în mai. Deja aveam 10-12 piese lansate. Când m-am urcat pe scenă, în Chișinău, am avut emoții legate de treaba asta, dar e la fel ca o fobie de „public speaking". E o chestie banală. Cumva machiajul m-a ajutat să trec peste asta. În mare m-a ajutat mai mult decât a încurcat.

Te-ai gândit vreodată să renunți la anonimat când o să fie gata proiectul?
Nu. Când o să fie gata proiectul o să plec subit.

Urmărește VICE pe Facebook