Cât de greșit e să tai legătura cu o persoană dragă care e dependentă de droguri?

N-am crezut niciodată că voi ajunge să chem poliția din cauza lui frate-miu. Și totuși, imaginea cu el urlând și scuipând, înconjurat de uniforme ale poliției îmi e deja mult prea familiară.

Dacă mă uit în urmă, mi-e greu să-mi dau seama când experimentele lui cu droguri s-au transformat în ceva mai sinistru. Lucrurile s-au schimbat mult în ultimul an, dar aș zice că totul a început în 2010. Era în clasa a unșpea și se mutase de la școala la care mergeam amândoi din cauza unei altercații cu un alt elev, pe bani sau pe iarbă.

Dacă am învățat ceva din cariera mamei mele ca educator despre droguri, e că mai mult îi faci rău unui elev dacă îl pedepsești sever pentru posesie de droguri. E ironic că mama lucrează în domeniul educației despre droguri. Dar profesia n-are nicio legătură când vine vorba de propria familie. Părinții mei, mai ales mama, se străduiesc mereu să-l aducă înapoi pe fiul pe care îl aveau odată.

Dar el s-a rătăcit demult.

La scurt timp după ce a împlinit 18 ani, fratele meu a fost arestat pentru posesie de substanțe ilicite. A scăpat neacuzat – un privilegiu de care nu se bucură toți tinerii din comunitatea noastră – datorită cunoștințelor mamei noastre despre sistem. Așa că a fost condamnat la muncă în folosul comunității. O vreme, lucrurile au părut să se schimbe în bine. Avea un job care îi plăcea și era un membru activ al comunității.

Dar apoi s-a plictisit și a vrut să facă altceva.

S-a apucat de meth. A fost întotdeauna impulsiv și se arunca cu capul înainte în orice, după care renunța. Dar meth-ul nu e ca pictura sau artele marțiale sau un instrument muzical sau naiba știe ce alte pasiuni a mai avut. Nu când îl consumi cu o frecvență atât de mare încât dai în dependență. Până la urmă, semnele dependenței încep să se vadă: pierdere în greutate, paranoia intensă, pierderea memoriei, un comportament agresiv și violent.

Încă din copilărie, personalitatea fratelui meu a completat-o pe a mea și viceversa. Când s-a născut, după șocul inițial că va trebui să împart cu altcineva dragostea părinților, mi-am dat seama că îmi place să fiu sora mai mare și să am grijă de altcineva. Iar lui îi plăcea să fie fratele cel mic. Am devenit un duo obraznic și inseparabil încă din primii noștri ani de viață împreună. Nu aveam nevoi mari. Părinții noștri nu aveau salarii mari, dar ne descurcam. Pe biroul mamei mele de la muncă e o fotografie din prima mea zi de școală, când fratele meu a intrat în ghiozdanul meu și insista să vină cu mine.

Dar când a început și el școala, s-a văzut din prima că lui nu i-a plăcut la fel de mult ca mine. Îmi amintesc că într-o zi, când eram în clasa a treia, un băiat din anul meu a început să se ia de el și să-l împingă. Am sărit să-l ajut, ca soră mai mare, dar lucrurile n-au mers conform planului. Am ajuns să ne batem toți trei în țărână. Așa am fost mereu – le-am sărit în ajutor tuturor celor dragi. Mai ales fratelui meu. Dar, după cum s-a dovedit, asta poate fi greșit.

Poate de asta mi-a luat ani de zile să ajung unde sunt acum. Mi-a fost extrem de greu să mă distanțez de fratele meu – persoana pe care am avut mereu tendința s-o ajut – ca să-mi păstrez sănătatea mintală și emoțională. Toate articolele pe care le-am citit pe tema asta te învață cum să-ți ajuți frații când sunt dependenți. Niciunul nu te învață când e momentul să te retragi.

Problema e că nu toți dependenții vor să se recupereze, indiferent de câte ori ajung la spital sau la poliție.

Mult timp am crezut că soluția e să-i ofer fratelui meu susținere și iubire. Dar când ajutorul tău nu face decât să-i încurajeze comportamentul, e clar că n-o să se schimbe nimic, oricâtă susținere i-ai oferi. Iar lupta asta te obosește. I-a epuizat și pe părinții mei, care arată ca niște fantome.

De multe ori, când citești despre dependența de droguri, mai ales în legătură cu impactul asupra familiei, găsești două perspective. Recuperarea după abuzul de substanțe sau moartea. Cel mai groaznic și copleșitor e să fii prins la mijloc între astea două. Am douăzeci și ceva de ani și un singur frate. Dar în prezent simt mai mult că aș fi copil unic. Fratele meu nu mai e fratele meu.

Nu l-am văzut pe adevăratul meu frate de luni, poate de ani de zile. Persoana care mi-a intrat în casă pe geamul din sufragerie într-o dimineață, în timp ce mă pregăteam să merg la muncă, și a refuzat sub orice chip să plece până când am chemat poliția, nu e fratele meu. Fratele meu e sensibil, inteligent, atent la detalii și nu știe să-și ceară scuze. Dar persoana din sufrageria mea nu mai are decât partea din personalitate care-l împiedică să-și ceară scuze. Până și pielea lui are o culoare groaznică. E înspăimântător să nu mai recunoști o persoană pe care o știai ca-n palmă. E și mai înspăimântător să nu știi dacă o vei mai recunoaște vreodată.