Mașinăria asta de orgasme aproape c-a revoluționat sexul așa cum îl știam

Articolul acesta a apărut inițial în Logic, o revistă nouă despre tehnologie. Află mai multe la logicmag.io.

În 2008, o companie de porno online numită The Adult Entertainment Broadcast Network (AEBN) a anunțat lansarea unui produs inovator care promitea să revoluționeze modul în care se masturbează bărbații. Supranumit RealTouch, device-ul se pune peste penis și se conectează la computerul utilizatorului prin USB. Pe măsură ce persoana care-l poartă se uită la clipuri codificate special pentru a putea fi folosite cu RealTouch, benzile din interiorul aparatului se învârt și se tensionează – totul în sincron cu acțiunea care se petrece pe ecran.

Deși la început RealTouch a funcționat doar cu videouri pre-codificate, stream-uite de pe serverele companiei, în 2012 a fost adăugat un JoyStick care permite utilizatorului să-l manevreze în timp real, de cele mai multe ori de către o femeie conectată printr-o rețea denumită RealTouch Interactive. În ciuda mai multor încercări de a furniza conținut care să-i atragă și pe bărbații gay, AEBN a gândit RealTouch-ul în special pentru bărbații heterosexuali.

Până la finalul lui 2013, aparatul a început să atragă atenția publicului și să apară în postări de pe blogurile de tehnologie. Entuziasmul creștea, iar RealTouch părea că va îndeplini promisiunile mărețe care se făceau despre cybersex încă de când scriitorul Howard Rheingold popularizase termenul de „teledildonics” în 1990, prin care vorbea de posibilitatea de a face sex integral pe calculator – preluând și elaborând conceptul de „dildonics”, pe care vizionarul calculatoarelor, Ted Nelson, îl propusese încă din 1974.

Culmea – sau climaxul – popularității și vizibilității publice a dispozitivului a sosit în ianuarie 2014, când aparatul a apărut în documentarul HBO difuzat târziu în noapte Sex/Now. Pentru doar 200 de dolari, care includeau credit pre-plătit pentru streamingul de clipuri de pe serverele RealTouch, cartușe de lubrifiere și lichid de curățare, bărbații își puteau cumpăra dispozitivul descris pe pagina sa de produs de pe Amazon drept un „Simulator high-tech, interactiv, de sex virtual”. Cu toate acestea, în aceeași lună în care a apărut la HBO, AEBN – prins într-o dispută din ce în ce mai costisitoare pe tema patentului produsului – a sistat atât producția RealTouch-ului în sine, precum și a componentelor esențiale pentru funcționarea adecvată a aparatului. După ce a vândut exemplarele rămase, compania a postat un necrolog pentru aparat, care-și „cimentase rolul în istoria divertismentului pentru adulți”.

Ar fi tentant să ignori RealTouch-ul și să-l clasezi drept încă o încercare eșuată de a pune în practică fantezia deplasată și constant amânată a teledildonics sau să chicotești atât din cauza absurdității dispozitivului cât și-a utilizatorilor săi, or să-l condamni pentru că a făcut parte dintr-o industrie care transformă femeile în obiecte. Dar dacă te lași pradă unor astfel de impulsuri, nu reușești să înțelegi ce-a fost, de fapt, Real Touch – și de ce e important. După cum s-a exprimat elocvent Marshall McLuhan, „dacă-ți displace o tehnologie nouă, nu înseamnă că progresul ei se va opri”.

RealTouch n-a fost doar un sistem tehnic complex – a fost și o strategie economică și un set de relații sociale între subiecți conectați în rețea care îndeplineau un nou tip de muncă sexuală digitală. Fiecare dintre factorii ăștia – mecanica din spatele aparatului, economia sa și practicile de muncă asociate au fost orientate către scopul de a crea realitatea cibersexuală: promisiunea de a reproduce senzația sexului prin stimularea simțurilor văzului, auzului și – cel mai important -, pe cel tactil. Inginerii de la AEBN au muncit din greu să construiască o mașină care funcționa atât de eficient încât putea să-l facă pe purtător să se simtă ca și cum penetrează „gura, vaginul sau anusul unei ființe umane reale”, iar compania se lăuda frecvent că ar fi creat „cea mai realistă simulare din istorie”.

De-a lungul secolelor, inovațiile tehnologice au făcut posibilă automatizarea producției unui număr din ce în ce mai mare de bunuri, de la haine la chimicale până la mașini. Prin RealTouch, AEBN își propusese să automatizeze producția de orgasme masculine.

Când AEBN a gândit proiectul inițial, aveau în ogradă peste 100 000 de clipuri pornografice care se întindeau de-a lungul unei game impresionant de variate de genuri. Însă, la fel ca alții din industria de clipuri pentru adulți, AEBN s-a confruntat cu amenințarea veniturilor în scădere din cauza copierii și descărcărilor neautorizate. Compania și-a agravat problema în 2006, când a lansat site-ul de streaming PornoTube, pe care intenționa să-l transforme în „YouTube-ul porno-ului”. PornoTube ar fi trebuit să-i stimuleze pe utilizatori să plătească pentru porno online. În schimb, a provocat apariția mai multor site-uri care-l copiau, unde oamenii re-postau conținut plătit de la AEBN. CEO-ul Scott Coffman avea ulterior să spună despre decizia de a demara PornoTube că a fost „cel mai rău lucru pe care l-am făcut de când am intrat în industria filmelor pentru adulți”.

Deci atunci când inventatorul Ramon Alarcon i-a abordat pe cei de la AEBN cu un prototip de lemn a ceea ce avea în cele din urmă să devină RealTouch, compania a văzut produsul drept un potențial pansament pentru o rană pe care, într-o oarecare măsură, și-o provocase singură. Alarcon terminase un master în Inginerie Mecanică la Stanford. Fusese intern la NASA timp de opt luni, în 1993, iar apoi lucrase timp de cinci ani la Immersion Corporation, o companie din San Jose care-și cimentase reputația de lider în domeniul „hapticii” – întrebuințarea de mecanisme controlate de calculator pentru a provoca iluzia atingerii.

Dacă ar fi fost executată cu succes, ideea lui Alarcon ar fi conferit companiei o modalitate de a se diferenția pe piață și de a-și apăra proprietatea intelectuală: prin adăugarea unui strat tactil peste conținutul audiovizual care exista deja, RealTouch ar fi venit cu plus de valoare pentru marea colecție de clipuri a AEBN. Așa cum a explicat Coffman într-un comunicat de presă din 2010, prin „livrarea dimensiunii senzoriale a atingerii”, clipurile cu atingere inclusă, transmise de pe serverele companiei, ar fi devenit mai bine protejate împotriva pirateriei. „Poți să piratezi filmul”, după cum s-a exprimat Coffman, „dar nu poți să piratezi experiența. Ar fi ca și cum ai încerca să furi un montagne russe.”

Însă, pentru ca schema cu protecția împotriva copierii să reușească, AEBN trebuia să atragă potențiali clienți ca să facă acel prim pas curajos și să se suie în montagne russe. La Expoziția de Divertisment pentru Adulți din 2009 – convenția anuală a industriei porno, care se desfășoară simultan cu Show-ul de Electronice de Larg Consum din Las Vegas în fiecare ianuarie – compania a făcut vâlvă în sala de expoziții, unde modelele au prezentat mașinăria drept următoarea generație de porno online. AEBN s-a lăudat cu sofisticarea științifică a procesului de design, s-a referit frecvent la experiența foarte limitată a lui Alarcon la NASA și a expus rolul tehnologiei haptice (definită ca „știința atingerii”) în cadrul mecanismelor mașinăriei în centrul materialelor sale de marketing.

Un grafic interactiv de pe site-ul pe care se vindea RealTouch îți oferea o scurtă privire în interiorul mașinăriei și îți arăta mecanismele separate care produceau senzația de căldură, lubrifiere, strâmtețe și fricțiune. Componentele principale erau două curele care se roteau și simulau un orificiu uman. Acestea erau acoperite cu „un material extrem de special, făcut la comandă” care-i conferea o „textură realistă” și-l transforma în „cel mai apropiat lucru de pielea reală”. Exteriorul avea o schemă de culoare alb cu gri care amintea de estetica vizuală a controller-ului de jocuri video WiiMote, popular pe-atunci, iar asta plasa RealTouch-ul în avangarda evoluției tehnologice. Într-un alt grafic promoțional, AEBN-ul descria RealTouch-ul ca fiind capăt de linie într-un lanț al evoluției pornoului online. Insinua că dacă adaugi dimensiunea tactilă toate celelalte forme vor părea primitive, prin comparație.

Însă cea mai atractivă însușire a RealTouch-ului n-avea nimic de a face cu proprietățile sale fizice. AEBN-ul nu promitea doar o experiență sexuală plăcută, ci una lipsită de sentimente: compania susținea că sexul asigurat de RealTouch venea fără bagaje, complicații și nesiguranța interacțiunii cu o femeie în carne și oase. Conform AEBN-ului, bărbații puteau să-și comande orgasme la cerere – fără să se lovească de complexitatea intimității sau de riscul de a fi respins. Într-un clip promoțional, managerul de produs Scott Rinaldo compară disponibilitatea permanentă a mașinăriei cu instabilitatea unui partener romantic uman. „N-o să fie niciodată impertinentă cu tine”, a declarat publicului, „și întotdeauna spune da”.

Succesul financiar al RealTouch-ului depindea de disponibilitatea utilizatorilor de a scoate din buzunar 50 de cenți pe minut, ca să vadă prin streaming clipuri codate tactil. Dar efortul de a haptifica ampla colecție de clipuri a AEBN nu era de ici, de colo. Compania a dat sarcina pe mâna câtorva programatori care se mișcau, scenă cu scenă, prin fiecare clip. Și-au imaginat cum s-ar simți fiecare act sexual în parte pe propriile organe genitale și apoi au tradus acele senzații în cod, cu ajutorul softului de editare a efectelor deținut de RealTouch. Procesul extrem de complex a necesitat ca programatorii să dea valori numerice fiecăruia dintre mecanismele dispozitivului – elementele de încălzire, curelele și recipientul cu lubrifiant – pentru a crea o experiență tactilă potrivită cu imaginea de pe ecran. Prin manevrarea diferitelor componente, programatorii au emulat senzația unei guri, a unui vagin și a unui anus.

Conform lui „EJ”, manager de produs la RealTouch, programatorii țineau mașinăria pe birou când lucrau. „Pentru că aveai RealTouch-ul la dispoziție în timpul codării filmului, puteau să ajusteze în timp real ce comandă părea să o reproducă pe cea de pe ecran”, mi-a spus EJ. Adeseori lăsau mațele mașinăriei expuse, ca să poată vedea cum se schimbă mișcarea curelelor pe măsură ce manevrau codul scenei respective. Efectele de blending pe care le luau dintr-o librărie de peste 200 de „evenimente” haptice diferite – combinații pre-programate de valori care produceau specificații – le permiteau programatorilor să se asigure că fiecare scenă conferă utilizatorului final o experiență unică.

Coderii întreprinzători „au găsit metode de a mișca curelele care nu fuseseră imaginate inițial, doar prin ajustarea vitezei și duratei mișcărilor lor”, spune EJ. Însă pentru că lucrau într-o fermă sterilă, de birouri-cub corporatiste, programatorii nu puteau niciodată să testeze scenele direct pe ei înșiși. În schimb, își introduceau degetele în mașinărie, pe post de surogat pentru propriile organe genitale.

Adăugarea de date tactile unui corp de conținut suficient de mare s-a dovedit a fi o provocare uriașă pentru mica echipă care s-a apucat de un proiect ambițios, cu puține precedente în istoria ciberneticii. Dar în ciuda ineditului mașinăriei, codarea pentru RealTouch nu era atât de diferită față de lucrul cu un soft obișnuit de montaj video. Putea fi transformată într-o rutină și stăpânită cu o anumită doză de training, ceea ce permitea unui programator priceput să codifice un clip de cinci minute în circa 30 de minute. În 2012, librăria de streaming a AEBN-ului conținea deja peste 1 500 de clipuri codificate tactil, organizate atât după categorii („Țâțe mari”, „Adolescente”, „Blonde”, „MILFe”), cât și după tipul de act sexual („Sex oral”, „Pe la spate”, „Tipa deasupra” și, desigur, „Tipa deasupra, cu spatele”.) Deși clipurile erau foarte variate în privința conținutului, aveau în comun un unghi de filmare la persoana întâi, care le conferea o estetică vizuală asemănătoare și alinia imaginea, sunetul și atingerea cu perspectiva actorului.

Folosirea repetată a acestei perspective la persoana întâi a necesitat un proces straniu de identificare haptică din partea programatorului. Trebuia nu doar să-și imagineze cum se simțea acțiunea de pe ecran pentru actor, ci și cum s-ar simți scena programată pentru purtătorul dispozitivului când o recrea mecanismul. Uneori, fidelitatea față de prima devenea înfricoșătoare pentru cel de-al doilea. După cum a scris un utilizator, „codificarea ultra realistă te face să înțelegi absolut clar o chestie – penisurile actorilor din filme porno n-au parte de tratament blând din partea colegelor lor […] E un atac senzorial din plin, care-i aproape un pic înfricoșător.”

În sinea sa RealTouch își propunea să automatizeze munca manuală a autosatisfacerii masculine. Oricâte calități de ultimă generație ar fi avut, aparținea unei lungi tradiții de dispozitive care au încercat să mecanizeze masturbarea și care datează cel puțin din secolul XIX, când doctorii au dezvoltat vibratoare electrice și alimentate cu aburi, ca să trateze „isteria” pacientelor prin provocarea de orgasme. Dar retorica automatizării, adeseori invocată în materialele promoționale ale RealTouch – ascundea cantitatea uriașă de muncă manuală necesară pentru materializarea în realitate a cibersexului. Mașinăria l-ar fi scutit de multă muncă pe utilizator, dar a creat o formă nouă și complexă de muncă în culise. Sau, după cum s-a exprimat un comentator, cu RealTouch „e nevoie de o armată ca să-ți dai drumul”.

Gif de Carly Jean Andrews

După mai mulți ani de dezvoltare, AEBN a lansat JoyStick-ul pentru RealTouch la o petrecere cu sex și tehnologie dată de compania de porno Pink Visual, înainte de Show-ul de Electronice de Larg Consum din 2012. Controller-ul permitea celui care-l operează să manevreze de la distanță RealTouch, astfel încât mișcările acestuia să fie simțite în timp real de purtătorul dispozitivului. În timp ce operatorul (de obicei o femeie) atingea JoyStick-ul, senzorii transmiteau mișcările operatorului către RealTouch, ceea ce provoca învârtirea curelelor acestuia și strângerea orificiului, drept reacție.

JoyStick-ul era, nici mai mult, nici mai puțin, o minune a tehnologiei. Deși RealTouch-ul reprezentase un prim pas impresionant, unele persoane de la AEBN simțeau că mai trebuie rafinat înainte de lansare. JoyStick-ul, pe de altă parte, întruchipa o jumătate de deceniu de cercetare și milioane de dolari investite în dezvoltare. Controller-ul avea șapte senzori distribuiți pe toată suprafața unui dispozitiv falic, conectat la un computer, plus butoane care puteau să ajusteze temperatura și lubrifierea RealTouch-ului.

Echipa care a construit JoyStick-ul era formată din cinci ingineri cu training de la diverse instituții de elită, printre care Stanford și MIT. De-a lungul extinsului proces de design, au experiementat cu mai mult de 15 configurații de amplasare a senzorilor, înainte să descopere o schemă de distribuție care le permitea să aibă control precis, la o rezoluție înaltă, asupra unității aflate la distanță. Pe parcurs, au depășit monumentala provocare de design de a construi senzori electro-capacitați care să poată funcționa în ceea ce EJ a descris drept „medii umede” – orificiul intens lubrifiat al RealTouch-ului – și, în același timp să confere șapte biți de rezoluție și să-și dea refresh de 40 de ori pe secundă. Succesul produsului depindea de gradul de fidelitate care l-ar fi convins pe purtătorul de RealTouch că distanța dintre el și corpul îndepărtat care manevra JoyStick-ul fusese anulată.

La lansare, Rinaldo a descris o perspectivă pe termen lung, prin care susținea că RealTouch/JoyStick le-ar permite cuplurilor aflate în relații la distanță să aibă contact intim mai semnificativ în timpul pe care nu-l petrec fizic împreună. Într-o afirmație care s-a răspândit rapid pe blogurile de tehnologie, a promis „o mie de dildo-uri pentru soțiile din armată” și s-a lăudat că AEBN-ul va dona în cele din urmă produsul militarilor americani mobilizați în afara țării și partenerelor lor. O astfel de mișcare, a recunoscut Rinaldo, ar fi presupus un efort uriaș de re-branding al sistemului: materialele promoționale ale RealTouch ar fi trebuit să fie „dez-pornoficate” și reorientate către imagini romantice, de cuplu. A fost o mișcare deșteaptă de marketing, dar AEBN-ul n-a investit niciodată resurse ca s-o transforme în realitate.

Deși era un obiect tehnologic extraordinar, JoyStick-ul nu era doar un device. Era și un mod de business. Imediat după lansarea produsului, AEBN-ul a lansat Rețeaua Interactivă RealTouch (RTI) ca să aibă la dispoziție un sistem de monetizare. Rețeaua RTI consta în sute de „fete de la videochat” – femei care reproduc acte sexuale live în fața unui webcam – dispuse să adauge feedback tactil în stream-urile lor video cu ajutorul JoyStick-ului. Ca să le atragă pe femei să intre în rețea, AEBN-ul a susținut că utilizarea JoyStick-ului le va ajuta ca videourile lor să se deosebească, pe o piață competitivă. Ar reuși să formeze legături afective mai puternice cu clienții lor și astfel le-ar putea cere mai mulți bani pentru munca prestată.

Supranumit „primul bordel digital din lume” de către blogul de tehnologie Engadget, Rețeaua RTI a atras lucrătoarele cu promisiunea că vor obține mai multă putere. Puteau să-și seteze singure tarifele și regulile și să se bucure de avantajele unei mașinării care aducea satisfacție clienților și îi încuraja să rămână loiali. Contul oficial de Twitter al RealTouch promova membrele Rețelei RTI și implora clienții să „defloreze RealTouch-ul” lucrătoarelor care erau nouvenite în rețea. AEBN se ocupa de serverele RTI și oferea JoyStick-uri gratis lucrătoarelor la webcam – deși compania lua un procent din cât generau stream-urile femeilor. Tarifele pentru sex oral erau între 30 și 60 de dolari, iar o ședință de 30 de minute cu penetrare completă costa până la 219 dolari.

Deși Rinaldo încercase să promoveze JoyStick-ul drept sistem care poate asigura plăcere ambilor participanți, deciziile luate în procesul de design au reflectat strategia AEBN de a comercializa produsul. Când a fost întrebat de ce versiunea inițial a JoyStick-ului n-avea niciun fel de feedback de vibrație, pentru a stimula femeile care-l foloseau, Rinaldo a recunoscut că device-ul fusese construit ca o mașină de muncă genizată. Le-a explicat grosolan tipelor de la videochat că „treaba lor nu e să aibă orgasm. Treaba lor e să servească bărbați toată ziua”.

Ca și predecesorul său, RealTouch, Rețeaua RTI comercializa producția robotizată a orgasmului masculin. Dar spre deosebire de sistemul de clipuri la comandă, cu datele sale haptice codificate dinainte, Rețeaua RTI avea nevoie de senzații tactile create dinamic, în timp real. Astfel, fetele de la videochat făceau efectiv munca pe care-o executase înainte o echipă mică de coderi bărbați – făceau un fel de editare de efecte, configurată de specificațiile materiale ale unei interfețe mecanice, care era expresia unui set de relații de putere patriarhale.

Crearea de conținut multimedia implică întotdeauna fuziunea dintre autori și instrumentele cu care creează, pentru că aceștia lucrează cu constrângerile platformei care le permite să creeze. Nici RealTouch n-a făcut excepție: programatori care extrag dintr-o bancă de elemente prefabricate și se folosesc de cunoștințele lor anterioare cu programele de editare a efectelor, pentru a dezvolta noi combinații de senzații. Lucrătoare la videochat, care își îmbogățesc experiența cu alte forme de muncă sexuală mediată de tehnologie și care pot să experimenteze cu dispozitivul, ca să vadă ce acțiuni obțin cele mai pozitive răspunsuri de la clienții lor bărbați.

Însă în cazul programatorilor, munca le era definită de invizibilitate și anonimat: nici echipa de design care a lucrat la construcția RealTouch-ului, nici programatorii care au haptificat conținutul pentru el n-au fost identificați după nume în clipurile în care le apărea munca. Pagina de LinkedIn a lui Alarcon, inventatorul RealTouch-ului, nu conține nicio referință la munca sa la RealTouch – cu excepția unui link la patentul „Sisteme și metode de a transmite date haptice conjugate cu date media”.

Prin contrast, lucrătoarele erau definite de vizibilitatea lor spectaculoasă. Trebuia să se facă cât mai văzute cu putință: nu doar prin reclama pe care și-o făceau singure în Rețeaua RTI, ci și prin faptul că-și arătau corpul gol la cameră. În plus, tehnologia care configura sesiunile pe webcam impunea o vizibilitate unidirecțională: femeia care opera JoyStick-ul putea să fie văzută de bărbatul aflat la distanță care purta RealTouch-ul, dar platforma nu-i permitea să-l vadă și ea.

Nici măcar nu putea să simtă nivelul de excitație a bărbatului prin interfață, deci utilizatorul trebuia să-i indice, fie prin chat bazat pe text, fie printr-un click pe una dintre cele cinci iconițe care arătau organul sexual masculin în varii stadii de întărire. Ca s-o ajute pe lucrătoare să înțeleagă relația dintre mișcările ei și unduirile RealTouch-ului, un display pe ecran reprezenta poziția și forța corpului ei, în timp ce se mișca pe JoyStick, ceea ce oferea o vizualizare stranie, decorporalizată a interiorului ei.

Sexul, ca și informatica, pune un corp într-un loop de feedback cu alt corp. Fiecare corp transmite semnale către celălalt și fiecare își modelează acțiunile în conformitate. Dar în cibersex, care suprapune principiile informaticii asupra sexului, indiciile de feedback sunt configurate de materialitatea interfeței – o materialitate configurată, la rândul său, de sistemul economic înconjurător.

În cadrul constrângerilor impuse de Rețeaua RTI, lucrătoarea de la videochat dezvolta o relație intimă, cibernetică, cu senzorii distribuiți pe toată suprafața device-ului, cu algoritmul care-i făcea mișcările vizibile și tangibile, cu latența rețelei care-i transmitea comenzile și cu corpul subiectului la care lucra.

Munca ei genera venituri pentru AEBN, prin producerea unei experiențe sexuale simulate pentru un client plătitor. Dar simularea, cu toată atenția pe care o acorda realismului, omitea un aspect crucial al sexului. Dacă sexul implică doi oameni care oferă și primesc senzații, rețeaua RTI impunea o altă diviziune a muncii: lucrătoarea oferea senzația, iar clientul o primea. Asta reflecta perspectiva AEBN asupra viitorului sexului tehnologizat, exprimat cel mai clar de EJ în documentarul HBO din 2014 Sex/Now:

EJ dă glas unei variațiuni pe o temă tehno-utopică cunoscută: tehnologiile digitale în rețea vor anula distanța dintre corpurile pe care le desparte geografia, naționalitatea, genul, clasa și vârsta. Dar această nouă proximitate avea să vină în niște condiții foarte exacte: viitorul avea să vină odată ce femeia poate să se-ntindă și să manevreze bărbatul pentru plăcerea lui sexuală, nu pentru a ei.

Deși compania a promovat dispozitivul cu ajutorul unui jargon cvasi-științific care sugera devotamentul față de atingerea unui standard absolut al realității haptice a sexului, Rețeau RealTouch Interactive a produs în schimb o fantezie specifică a bărbatului heterosexual asupra sexualității feminine –una în care corpul feminin e redus la anumite configurații de efecte asupra organului sexual masculin. Promisiunea AEBN a fost că va recrea realul printr-o simulare pe calculator și au trădat-o prin materialitatea inclusă din start în interfață – de incapacitatea dispozitivului de a transmite senzații înapoi de la bărbat la femeia cu care chipurile făcea sex. Simularea, strâns legată de ideologiile patriarhale cu privire la munca sexuală, n-au mers decât până-ntr-un punct: o fată din România putea să se-ntindă să atingă bărbatul, dar tehnologia se asigura că ea nu poate să simtă ceea ce atinge.

În urma disputei pe patente din cauza căreia AEBN a abandonat proiectul, RealTouch s-a bucurat de o stranie viață după moarte. Hotărârea AEBN din 2012 de a elimina Drepturile de Management Digital ale RealTouch a deschis dispozitivul către lumea conținutului generat de utilizatori, din care s-a născut o comunitate activă care codifică clipuri cu ajutorul platformei de conținut OneTouch. Și o serie de jucării pentru bărbați asemănătoare RealTouch-ului – cum ar fi Vorze – i-au preluat misiunea de a sintetiza o realitate cibersexuală prin sincronizarea de date vizuale, audio și haptice. Deși AEBN a închis Rețeaua RTI în 2015, epoca jucăriilor sexuale conectate la internet și controlate la distanță – căruia i se spune în glumă Internetul Dildo-urilor – de-abia acum începe să prindă formă.

Distopicii o să se agite că acest nou mod al intimității dezumanizează și degradează, și o să citească în acceptarea atingerii sexuale mediate de computer un alt indiciu al afundării umanității în sclavagismul față de mașini. Tehno-utopicii și transumaniștii, care construiesc pe perspectiva originală a lui Howard Rheingold asupra teledildonicii ca tehnologie emancipatoare vor insista că sexul prin tele-prezență reprezintă o alternativă sigură, transformațională și care te împuternicește, la sexul real. Prin eliberarea sinelui de constrângerile impuse de mediu și prin eliminarea oricăror limite pe care corpul fizic le pune asupra capacității individului de a experimenta forma lor preferată de plăcere, teledildonica, așa cum și-a imaginat-o Rheingold, promite să șteargă vechiul model al sexualității și să înlocuiască vechiul model de sexualitate, pe care-l va schimba cu un mod revoluționar de sex îmbunătățit tehnologic, care-ar fi în mod miraculos eliberat de toată încurcătura pe care-au adus-o corpurile.

Una dintre cele mai complicate încurcături la contactul sexual între ființe umane e tendința de a servi drept vector pentru transmiterea de boli. Nu-i o întâmplare că propunerea lui Rheingold, de inventare a unui instrument care să permită senzația de contact real și, în același timp, să protejeze partenerii romantici de riscurile letale ale contactului sexual neprotejat a apărut în Bay Area, în culmea crizei HIV/SIDA. Când computerul e un scut profilactic, sexul poate să fie și plăcut și fără boli.

Propagat prin paginile psihedelice ale revistelor Mondo 2000 și Future Sex, acest sex în rețea ar elimina și granițele convenționale ale corpului. Ce-ar fi, specula Rheingold dacă ai putea să-ți „mapezi stimulii genitali pe senzorii manuali”, astfel încât să fie posibil să experimentezi „contact genital direct printr-o strângere de mâini”? Astfel de reconfigurări aveau potențialul de a revoluționa interacțiunile interpersonale cotidiene: „Ce se va întâmpla cu atingerile sociale când nimeni nu va mai ști unde se află zonele erogene ale celorlalți?” Perspectiva transumanistă asupra sexului, care respinge dihotomia om-mașină, acceptă aceste augmentări creative și remixuri ale contactului sexual convențional, pentru că militează pe și mai multă decuplare dintre plăcerea sexuală și procreere.

Deșii „telediddler-ele portabile” din imaginația fantastică a lu Rheingold nu-s chiar atât de răspândite pe cât prevedea el că vor ajunge, viitorul ăsta a sosit în fragmente rispite și reface încet lumea în moduri mult mai terestre decât ar fi sperat generația anterioară a curentului cyberpunk. RealTouch-ul – una dintre cele mai complete implementări ale teledildonicii – demonstrează potențialul tehnologiei și, în același timp, scoate la lumină problemele din dezvoltarea sa, care le erau invizibile generațiilor de ciber-utopici care au întrezărit viitorul prin culoarea ochelarilor de soare cu oglindă.

Mai presus de orice, RealTouch reprezintă absorbirea teledildonicii într-un sistem de exploatare capitalistă și de extragere a valorii. În ciuda sofisticării sale tehnice, în cele din urmă dispozitivul a funcționat ca o mașinărie economică – una care a generat valoare pentru AEBN prin munca unor programatori și ale unor fete de la videochat a căror meserie era să transforme cibersexul în realitate, și, în același timp, să exprime în configurația tehnologiei însăși un set de relații de putere pe bază de gen. Când treci de hype-ul de marketing și panica morală, privit retrospectiv, RealTouch-ul nu pare nici distopic, nici utopic, ci doar banal și mecanic – un instrument unidirecțional de masturbare, care-a necesitat un volum uriaș de muncă de inginerie, punere în practică și susținere.

David Parisi e Profesor Asociat de Media Emergente la Colegiul Charleston. Cartea sa, Archaeologies of Touch: Interfacing with Haptics from Electricity to Computing, urmează să apară la The University of Minnesota Press în 2018.