Fecioarele consacrate care se mărită cu Iisus și renunță pe veci la sex

Numele miresei era Emily Byers. Mirele? Dumnezeu?

Poate că sună ciudat că Byers, care avea 25 de ani pe vremea aia, a mers singură spre altar – viitorul ei soț nu era nicăieri. Dar asta n-a fost singura diferență dintre nunta profesoarei din Lafayette și cea a unei mirese obișnuite. Cinci ani mai târziu, Byers încă n-a avut o noapte a nunții. A jurat să rămână fecioară toată viața.

Byers s-a alăturat altor circa trei mii de femei catolice din 42 de țări, cunoscute oficial drept fecioare consacrate, care au jurat public să-și păstreze virginitatea pentru Dumnezeu. Nu sunt chiar călugărițe, dar hotărârea lor e luată la fel de în serios ca decizia de a se duce la mănăstire. Doar în Marea Britanie sunt două sute de femei consacrate, conform Biroului Național Vocațional. Iar numărul ar putea fi și mai mare, din moment ce cea mai recentă evidență e din 2008, urmată de una din 2013.

Într-o epocă în care de sex (și de împlinire sexuală) poate să te despartă doar un match pe Tinder, a-l exclude cu totul pare o opțiune extremă – chiar neviabilă – de stil de viață. Ca să nu mai vorbim că celibatul nu pare chiar cea mai sexy chestie din lume. Nu-i de mirare că prietenii și familia lui Byers n-au prea înțeles de ce a luat hotărârea asta, când le-a comunicat-o prima oară.

La momentul ceremoniei sale, Byers era cea mai tânără fecioară consacrată din SUA. Totuși ce le-atrage pe-atât de multe tinere la stilul ăsta de viață.

„Ideea de a-mi dedica virginitatea lui Dumnezeu mi-a venit pentru prima oară la 17 ani, când un prieten apropiat din liceu și-a descoperit vocația de preot catolic", spune Byers. „Modelul lui de generozitate – faptul că a fost dispus să-și dedice toată viața lui Dumnezeu – a trezit o dorință în mine. Am știut că fecioria consacrată se suprapune peste cele mai adânci dorințe din inima mea: de a-i aparține cu totul lui Iisus și de a servi biserica."

Janis Clarke, 56 de ani, a trecut printr-o revelație asemănătoare. Clarke a fost consacrată la 33 de ani, după ce „promisese în particular" să rămână celibatară de la 25 de ani. Cântăreața de operă din Washington DC s-a „îndrăgostit de Iisus după ce un preot m-a încurajat să-i scriu scrisori la 13 ani și să-l las «să-mi răspundă». Asta a [dus] la o relație intimă și personală cu Dumnezeu. L-am simțit că mă invită să intru într-o căsnicie cu el, să mă dedic în totalitate lui, așa cum și el mi se dedicase mie în totalitate pe cruce."

La prima vedere, fecioarele consacrate seamănă bine de tot cu călugărițele. Chiar și printre catolici există o dispută, în care unii se-ntreabă de ce fecioarele consacrate nu devin pur și simplu călugărițe. Dar asemănările se opresc la faptul că și-unele și celelalte își dedică viața lui Dumnezeu.

Spre deosebire de călugărițe, care pot depune jurământ chiar dac-au mai fost măritate, puține femei sunt eligibile pentru a deveni miresele Domnului. În primul rând, o potențială fecioară consacrată n-are voie să fi făcut niciodată sex. Numai că nu-i asta singura diferență. Spre deosebire de cele care se duc la mănăstire, femeile astea își îndeplinesc chemarea pe cont propriu, în afara zidurilor bisericii: au joburi și chirii și folosesc transportul în comun ca noi toți.

Deși virginitatea nu mai e la fel de dezirabilă sau de importantă în cultura noastră ca pe vremuri – un studiu recent a dezvăluit că majoritatea oamenilor nici nu s-ar cupla cu o virgină – asta nu se-aplică și-n Biserica Catolică.

Nu mă face mai puțin femeie.

De la începutul istoriei bisericii, celibatul a fost profund respectat – cel al femeilor, cel puțin. E ceea ce jurnalistul Thomas C. Fox de la National Catholic Reporter numește „a trăi viața într-un plan superior", în Sexuality and Catholicism. De la Sf. Hilda la Ecaterina din Siena, majoritatea sfintelor catolice au fost fecioare, iar Maria e cel mai celebru exemplu. Dacă e s-o luăm așa, poziția de putere pe care-o ocupă azi în cadrul bisericii își poate avea, la o adică, rădăcinile în așa-zisa ei puritate.

În sensul ăsta, viața unei femei consacrate poate fi văzută drept o cale de a-și spori puterea, în niște limite acceptabile din punct de vedere religios. Așa pare să creadă Dr. Sarah Salih, lector senior la King's College Londra, a cărei operă acoperă istoria virginității și a sexualității. „Aș zice că o imită pe fecioară, încearcă să fie ca ea. Clar Fecioara Maria e un model foarte important."

„Catolicismul are o lungă istorie de a conferi putere femeilor prin virginitate", adaugă Salih, care a scris și Versions of Virginity in Late Medieval England.

Dar oare nu cumva femeile astea preiau, de fapt, controlul asupra propriului corp, într-o cultură în care pierderea virginității e văzută drept cel mai însemnat eveniment din cariera sexuală a omului? În cazul lui Byers, s-ar putea să fie adevărat. „Virginitatea nu e o posesiune pe care s-o pierzi", îmi zice. „A vorbi despre ea ca despre ceva ce poate fi «pierdut» înseamnă să renunți la propria putere, mai ales pentru femei. Pentru că virginitatea e un dar pe care nu-l poți «lua înapoi», odată ce l-ai dăruit, are o calitate sacră inexorabilă."

Fecioarele consacrate cu care-am stat eu de vorbă insistă că celibatul pe viață poate să te-mplinească la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât sexul.

Anne Duell, 44 de ani, a fost consacrată în 2015. Asistenta medicală din Birmingham a simțit timp de 31 de ani că Dumnezeu o «cheamă» să-și dedice viața Lui. „Nu mă face mai puțin femeie", zice ea.

„Dacă oamenii se definesc doar prin activitatea sexuală, atunci fecioria consacrată chiar e o viață de privațiuni", adaugă Byers. „Dar viața înseamnă mai mult decât sex. Ca atare, viața mea nu e deloc una de privațiuni."

La fel cum căsnicia e pe viață și virginitatea consacrată e o stare permanentă în viață.

Deși Byers recunoaște că celibatul „nu-i ușor, mai ales în cultura noastră suprasexualizată", nu poate să accentueze „mai mult faptul că… viața unei persoane celibatare nu e lipsită de intimitate."

Dacă e s-o luăm așa, poate fi obținută pe alte căi, non-carnale. „Mă bucur în continuare de intimitate spirituală prin rugăciune și de intimitatea emoțională a prieteniilor interumane apropiate", adaugă ea.

Clarke insistă că nu și-a sacrificat sexualitatea din cauza asta. „Sunt catolică, deci consider că singurul context acceptabil [pentru sex] din punct de vedere moral e căsnicia. Asta înseamnă că persoanele necăsătorite nu mai sunt ființe sexuale? Nu cred."

Dar oare e rezonabil să se țină de jurământ toată viața?

Femeile astea sunt, la urma urmei, oameni. Sigur s-ar putea să fie – sau măcar să fi fost – tentate să se răzgândească și să-și dorească o relație.

„Dacă m-am gândit să mă mărit? Da. [Dar] dac-o să mă răzgândesc? Răspunsul la întrebarea asta e simplu: nu", zice Duell. „Nu e un dop, până apare ceva mai bun. La fel cum căsnicia e pe viață și virginitatea consacrată e o stare permanentă în viață."

Pentru Byers, dragostea omenească are limitele ei – în primul rând, nu ține. Nu-i de mirare ă dragostea lui Dumnezeu, care nu are aceleași dezavantaje, pare atât de atrăgătoare. „Dragostea adevărată e un angajament care durează, nu un sentiment trecător. Sunt îndrăgostită de El și o să fiu a Lui pe veci, pentru că El n-o să se oprească niciodată din a mă iubi."

Cu toate astea, viața consacrată are prețul ei. În primul rând, multe dintre aceste femei spun că au crezut la început că partenerul lor de viață va fi om.

„Mare parte din viață am presupus c-o să mă mărit și-o să fac copii", recunoaște Byers.

Elizabeth Rees, 69 de ani, cea mai în vârstă fecioară consacrată din Marea Britanie, e de acord. „De fapt, mi-ar plăcea mult să fiu măritată [cu un bărbat]. Mi-e dor să am un bărbat în viața mea. Nu poți să le faci pe toate, 100%. E o alegere pe care am făcut-o singură și pe care, cumva, trebuie s-o mai fac din nou din când în când."

Din moment ce nu prea pot să se ducă la film cu Dumnezeu sau să împartă treburile din gospodărie, clar se mai simt și singure, nu?

Nu prea. Duell îmi zice că e „binecuvântată" pentru că face parte dintr-o „vocație care traversează toate cele cinci continente și e din ce în ce mai numeroasă. Mulțumită platformelor de socializare, multe dintre noi țin legătura și ne susținem reciproc."

„Mă văd cu alte fecioare consacrate care locuiesc pe lângă mine, la Birmingham. Viața consacrată nu înseamnă că-s o pustnică", adaugă ea.

De curând, ideea de celibat a fost chestionată chiar de biserică. Circa 150 de mii de bărbați au renunțat la preoție, în principal pentru că li se interzice să se căsătorească – dar numărul ar putea fi mult mai mare, pentru că s-ar putea ca Biserica Catolică să raporteze mai puține plecări. Între timp, Irlanda se confruntă cu o penurie gravă de preoți din același motiv.

Având în vedere că Biserica s-a opus atât de mult timp schimbării – iubirea trupească și plăcerea conjugală, chiar și-n cadrul căsniciei, au fost considerate inutile până în anii '60, atât timp cât nu serveau procreării – e posibil ca stilul de viață al fecioarelor consacrate să dispară în curând? La urma urmei, Ordinul Fecioarelor, care-l guvernează, era dispărut de secole înainte să fie reinstaurat în anii '60.

În ciuda acestor amenințări – și a faptului că Dumnezeu nu prea e prezent în sensul fizic, tangibil – multe fecioare consacrate nu cred că vreun bărbat s-ar putea apropia de soțul lor sfânt. În ciuda dezavantajelor, viața consacrată, după cum zice Duell, „îmi aduce multă bucurie, fericire și mulțumire".

Traducere: Ioana Pelehatăi