Am crezut că Lou Reed va transcede moartea

În naivitatea mea, credeam că Lou Reed se va ridica deasupra morții.

Nu doar din cauza privirii lui implacabile; fața lui arăta deja ca o mască a morții vii. Nu doar din cauză că trupul lui părea laminat, batjocorind conceptul de tinerețe (mulți oameni care înving dependența de heroină își păstrează vigoarea mumificată până la bătrânețe). Nici măcar n-a fost din cauză că a început să arate îmbătrânit cam la șapte ani după 1974. Poate că ușurința cu care trata ideea de moarte sugera că știe ceva ce noi nu știm. Ca vocalist la Velvet Underground, a afișat o afinitate nonșalantă, nihilistă față de marele nivelator care e moartea (pe piese precum The Black Angel’s Death Song), dar abia când a ajuns artist solo a renunțat la glume și a dobândit o înțelegere mai profundă. Pe albume ca Berlin, Street Hassle, Songs for Drella și The Raven a devenit, dacă nu camaradul constant al morții, atunci poetul ei laureat, fumător, cu ochelari Ray Ban și jachetă de piele.

Așa că, atunci când soția, prietena și muza lui Lou, artista Laurie Anderson, a fost luată pe neașteptate de starea lui de sănătate ceva mai devreme anul acesta (după transplantul lui de ficat din luna mai, a declarat că nu crede că Lou se va recupera vreodată în întregime după operație – declarație pe care a revizuit-o în grabă o zi mai târziu), nici eu și probabil nici alți oameni nu i-au luat cuvintele prea în serios. Doar cum să moară cineva care arată de parcă ar fi sculptat în roca Muntelui Rushmore? Cum să îmbătrânească și să dispară cineva care a fost sculptat dintr-un munte?

De obicei sunt foarte suspicios cu criticii muzicali care se declară foarte afectați în public de moartea unui muzician, doar pentru că i-au luat un interviu sau două pe vremuri. Dar, când am auzit știrile despre moartea lui Lou, am pus piesa Street Hassle și a trebuit s-o opresc nu o dată, ci de două ori, pentru că s-a dovedit a fi prea copleșitoare. Dar cred, totuși, că există un motiv bun pentru asta. În 1982, Brian Eno a făcut declarația (adesea citată greșit) că doar 30 000 de oameni au cumpărat albumul The Velvet Underground & Nico, dar „toți cei care au cumpărat cele 30 000 de copii au înființat o trupă.” Pe când absolveam școala, prin 1987, cifra crescuse exponențial. De fapt, nu mai puteai număra trupele inspirate de Velvet Underground – de la Jesus and Mary Chain, la Loop, la Spacemen 3, Pixies, Mercury Rev, până la Flaming Lips, la Skullflower, la Bloody Valentine, Sonic Youth, The Wedding Present, The Blue Aeroplanes… în fine, ați înțeles ideea. Deci, atunci când spun că m-am întristat peste măsură ascultând Street Hassle – care este, apropo, unul dintre cele mai bune cântece înregistrate vreodată –, cred că, probabil puteți întreba pe oricine de vârsta mea, cum s-a simțit când a auzit că a murit Lou Reed. Și veți afla că, mulți dintre ei au reacționat exact la fel.

Nu e prima dată când Lou Reed m-a întristat. Am vorbit cu el la telefon cam acum cinci ani și a fost cel mai stresant interviu pe care l-am luat în 16 ani de jurnalism. Și – spre rușinea mea – a fost singura dată când i-am închis telefonul în nas unui om căruia îi luam interviu fără să-l anunț, deși aveam încă o grămadă de timp rămas. (Ca să înțelegeți, a fost o experiență mult mai nasoală decât celelalte două interviuri în timpul cărora am fost înjunghiat.) Imediat după interviu, am simțit că știu cum te simți când ai fost implicat într-un accident grav într-o navă spațială aflată pe orbită sau cum e să fii răpit de o grupare paramilitară. În fine, când am dat drumul la bandă să ascult, mi-a fost imediat rușine de mine; era clar că, deși mă distrăsese total, îmi dăduse toate informațiile necesare pentru a scrie interviul. În retrospectivă, poate că aș reuși să detectez niște urme de simț al umorului foarte sec, poate juca chiar un joc - dar nu m-am prins care erau regulile.

Să fie neînțeles nu era doar prerogativa lui Lou Reed, era chiar misiunea lui. N-ar trebui să ne întrebăm de ce se purta așa, ci: Unde sunt mistreții războinici? Unde sunt adevărații inovatori ai rock n' roll-ului cu viziune în 2013? Unde sunt muzicienii care să le dea dureri de cap criticilor muzicali și care să-și afirme nevoia și dreptul absolut de a fi ARTIȘTI mai presus de orice altceva?

Lou Reed s-a născut în martie 1942 și aproape toată viața a fost genul de persoană mânată de impulsuri conflictuante, într-o asemenea măsură încât nu se simțea deloc bine în pielea lui. Povestea populară despre cariera de muzician a lui Reed e că a fost în Velvet Underground, care erau zgomotoși și avantgarde, apoi a scos discuri glam rock ca artist solo prin anii 70, după care a făcut cântecele cuminți și plictisitoare. Dar adevărul e mult mai complex și în niciun moment al carierei sale nu a fost clar dacă era un artist de stânga care depășea toate granițele, un rockstar sau un compozitor serios – mereu a oscilat între astea; de obicei când era cel mai puțin preferabil sau constructiv pentru cei din jurul lui, pentru critici sau chiar pentru fani.

În adolescență a scos primul single ca vocalist pentru The Shades în 1959. Era o piesă doo-wop intitulată Leave Her, dar n-a mers prea bine. S-a întors la rock n' roll-ul anilor 50 pe LP-ul Coney Island Baby în 1975 și în 1989 și-a declarat dragostea pentru formă, când l-a introdus pe Dion în Rock & Roll Hall of Fame.

Mai târziu, la Universitatea din Syracuse, a fost expus scenei înfloritoare de free jazz, iar la absolvire l-a întâlnit pe John Cale, care l-a introdus în lumea muzicii de avangardă și a teoriei despre La Monte Young și John Cage. În paralel cu asta, Reed era compozitor pentru casa de discuri Pickwick și a scos un hit care satiriza anumite dansuri din perioada aceea numit The Ostrich.

Într-adevăr, când era la Velvet Underground a fost parțial responsabil pentru White Light/White Heat, unul dintre cele mai grele și zgomotoase albume scoase de o trupă rock până atunci. Piesa care dă titlul albumului și jam-ul străpungător de timpan Sister Ray au fost două dintre cele mai influente cântece rock underground de la sfârșitul anilor 60. Dar Velvet Underground a devenit trupa lui Lou Reed – viziunea lui – în 1969/1970, după ce Cale a ieșit și Sterling Morrison și Mo Tucker s-au retras de la capitolul compoziție. Albumele care au rezultat – The Velvet Underground și Loaded – aproape că nu mai par făcute de aceeași trupă. Zgomotul psihedelic sălbatic a fost înlocuit de piese melodioase perfecte pentru radio. Line-up-ul acesta al grupului a fost responsabil pentru ceea ce este – în opinia mea – cel mai bun moment al lui Lou și unul dintre cele mai tari albume rock ale tuturor timpurilor, Live In 1969 – continuați-vă existența fără să ascultați acest dublu album extraordinar pe propriul vostru risc.

Ani mai târziu, în 1975, feedback-ul și asprimea sonică a celui de-al doilea album VU încă pândeau de după colț. După hit-ul Walk on the Wild Side (1972), după asigurarea carierei cu Transformer (1972)  și după tristețea de pe Berlin (1973) și chiar când părea că e liber să-și consolideze poziția de mare star al deceniului, a scos Metal Machine Music, un dublu album de feedback pur de chitară, atât de pervers încât sfidează orice interpretare logică, chiar și în 2013.

Lou a continuat să-și deruteze majoritatea publicului. Cine era el? Era rock starul country foarte sincer de pe Growing Up in Public din 1980? Era poetul boem avangardist cu beretă de pe albumul The Raven din 2002? Era rockerul care a folosit Metallica drept trupă de acompaniament pe Lulu în 2011, cu doi ani înainte să moară? Era sublimul autor de pop pentru adulți care a apărut în 1990 pe Songs for Drella?

Eu sper că a devenit foarte clar, spre sfârșitul carierei sale, că nu era un tip nehotărât. Pur și simplu și-a urmat calea într-o manieră impulsivă și vânoasă și a refuzat să-și consolideze reputația ca membru al legendarei trupe rock Velvet Underground. A realizat ceea ce mulți alți oameni n-au reușit: că atunci când ești Lou Fucking Reed, poți - și chiar trebuie, cu tot dinadinsul – să faci tot ceea ce-ți dorești.

Odihnește-te liniștit, Lou și îți mulțumesc.

Traducere: Oana Maria Zaharia