Ghetourile de Rohingya din Birmania mi-au frânt inima

Sittwe, capitala statului birmanez refractar Rakhine, e un oraș divizat. Sau, ca să fiu mai exact, segregat, din cauza faptului că majoritatea budiștilor din Rakhine au dezvoltat o pasiune pentru agresarea, violarea, uciderea și incendierea membrilor minorității locale musulmane Rohingya. Astfel stând lucrurile, populația Rohingya a fost trimisă în ghetouri la marginea orașului.

Lucrurile stau așa din luna iunie a anului trecut, când în regiune au izbucnit o serie de violențe după ce o femeie Rakhine a fost violată și ucisă, iar budiștii s-au răzbunat omorând zece musulmani. Din momentul acela, evenimentele au devenit tot mai dramatice. Nenumărate case au fost distruse și multe persoane din ambele comunități au fost evacuate. Dar numai Rohingya au suferit din cauza persecuției sistematice din partea forțelor de securitate ale guvernului – persecuție care a implicat crime și violuri. Următoarele conflicte din octombrie au crescut numărul evacuărilor la peste 100 000, aproape toate din comunitatea Rohingya.

Persecutarea minorității musulmane nu e ceva nou; membrii acestei minorități au fost marginalizați și agresați în Birmania timp de decenii întregi. În 1982, Birmania a aprobat o lege care clasifica minoritatea drept una străină, care nu ține de Birmania, deși Rohingya sunt prezenți aici de secole. Multe ONG-uri au caracterizat legea și consecințele ei ca făcând parte dintr-o lungă campanie de izgonire a comunității Rohingya din Birmania.

Situația e foarte dificilă pentru minoritate și a fost descrisă de ONU ca fiind una dintre cele mai vulnerabile din lume. Totuși, nu toată lumea îi privește ca victime. În timpul unei vizite la una dintre numeroasele mânăstiri budiste din Sittwe, un călugăr mi-a spus că „toate problemele de aici sunt din vina kalarilor” – ultimul cuvânt fiind un epitet rasist pentru Rohingya. „Vor să preia statul Rakhine,” a insistat el. Sunt „teroriști” și locuitorii din Rakhine nu vor și nu pot să trăiască împreună cu ei. „Dacă vor fi obligați să facă asta, vor izbucni din nou violențele,” a afirmat el.

O zi mai târziu, în timp ce vizitam taberele Rohingya, am avut ocazia să văd lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Am asistat la o ședință de terapie prin artă găzduită de un voluntar umanitar, în care copiii erau încurajați să-și deseneze amintirile legate de violențele de anul trecut folosind creioane colorate și hârtie. Multe dintre desenele lor arătau membri ai armatei guvernului birmanez care împușcau oamenii în fața caselor incendiate. O fetiță, explicând ce desenase într-un desen foarte tulburător, a menționat calmă că văzuse pe malul râului capul tăiat al unui băiețel cu probleme psihice pe care îl cunoștea. O altă fetiță a spus că văzuse cum un bărbat Rakhine îi zdrobise capul unei femei din comunitatea lor și văzuse cum îi ieșise creierul din craniu.

În noaptea aceea, mi-am amintit ce declarase guvernul despre conflictele de anul trecut. Președintele Thein Sein a negat că violențele ar fi fost legate de tensiuni rasiale. Ministrul de externe Wunna Maung Lwin a declarat pentru ziarul Irrawaddy că violențele nu au fost din vina guvernului sau a oamenilor din Myanmar – declarația care nu dădea vina direct pe Rohingya, dar reușea să scoată comunitatea din Rakhine basma curată. E greu să nu privești aceste remarci ca fiind un indiciu de discrimnare împotriva victimelor acestor violențe – printre care și copiii de care vorbeam mai sus.

Două zile mai târziu, am vizitat una dintre cele mai triste zone ale taberelor, o zonă populată de persoane evacuate neînregistrate care nu se calificaupentru a primi ajutoare oficiale. Potrivit unei surse din cadrul comunității pentru drepturile omului, decizia de a conferi statutul de persoane înregistrate unora dintre membri și altora nu a fost luată pe criterii arbitrare.

În timp ce mă plimbam prin praf, copii subnutriți mă abordau din toate părțile cu gesturi plângărețe, cerșind și arătând cu degetul spre stomac. Am văzut un bebeluș cu pielea de pe jumătate din corp arsă în urma unui accident de bucătărie dintr-unul din corturi. A fost tratat doar de un doctor neguvernamental venit în vizită.

În mijlocul acestor scene șocante, a apărut un camion mic cu mâncare, care a fost întâmpinat cu răcnete de bucurie din partea copiilor din tabără, care l-au urmărit în fugă până la locul de descărcare aflat într-un câmp. N-am idee de unde a venit, dar oamenii păreau să știe că venise pentru ei. Sentimentul de ușurare exprimat era contagios și era imposibil să nu te simți profund recunoscător pentru faptul că cineva făcea asta pentru ei.

În câteva minute, atmosfera s-a întristat din nou. Se pare că ceea ce păruse o minune de la Dumnezeu nu era decât o glumă sadică. Ni s-a spus că în ciuda impresiei inițiale, mâncarea va fi distribuită doar în taberele cu oameni înregistrați din împrejurimi. Mai târziu, am fost informați că nicio persoană din zonele neînregistrate nu a primit măcar o pungă cu orez din camion.

M-am întors în noaptea aceea la hotel, acut conștient de privilegiile mele, simțindu-mă scârbit, vinovat și furios. Pe cât de rea fusese speranța falsă cu orezul, era o agonie și mai mare să te gândești la ce promiteau pentru oamenii ăștia următoarele săptămâni: moarte și boli la o scară imensă.

În mai, va începe sezonul ploios și prizonierii din ghetourile din Sittwe se vor confrunta cu ceea ce Human Rights Watch au prezis că va fi un dezastru umanitar. Malaria și multe alte boli îi vor decima cu miile – un scenariu făcut și mai inevitabil de către indiferența autorităților birmaneze, care au respins cererile de a muta taberele de oameni evacuați în zone care nu vor fi inundate. E ca și cum își doresc ca oamenii ăștia să moară odată.

Asta e impresia pe care mi-aufăcut-o. Iar Occidentul n-a făcut aproape nimic pentru a-i ajuta pe acești oameni disperați, deși de curând și-a cîștigat o influență asupra Birmaniei. Așa cum au observat diverși comentatori, Washington „încearcă să contreze insistența Chinei intrând în luptă cu vecinii ei”, ceea ce ar putea explica ezitarea de a-i ataca pe cei care dețin putereaîn Napyidaw. Între timp, UE s-a menținut la fel de tăcută și e pe cale să ridice permanent sancțiunile împotriva Birmaniei în urma obiecțiilor unor grupuri pentru drepturile omului.

Probabil că abia atunci când evacuarea și dezastrul umanitar se vor transforma într-o curățare etnică pe față, comunitatea internațională va veni în ajutorul acestor oameni amărâți. Nu pare deloc imposibil să se întâmple așa ceva, având în vedere tensiunile îndelungate din statul Rakhine și valul recent de violențe anti-musulmane din toată țara.

Faptul că Occidentului îi ia atât de mult să intervină ar trebui să fie un scandal internațional în sine. Dar se pare că lumea are memorie scurtă și, în timp ce interesele economice le domină pe cele morale pe planeta aceasta, e foarte plauzibil ca copiii Rohingya să deseneze cadavre mult timp de acum încolo.

Urmăriți-l pe Emanuel pe Twitter: @EmanuelStoakes

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citeşte şi Armata birmaneză foloseşte femeile Rohingya drept sclave sexuale