De ce fac tinerii selfie

În fiecare dimineață, mama vitregă a Albei ca Zăpada se uită în oglinjoara ei fermecată și o întreabă: Oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?" „Tu ești, regina mea", îi răspunde aceasta. Iar regina e fericită, pentru că oglinda nu minte niciodată. Ființele umane au fost dintotdeauna fascinate de propria reflecție. Pe vremuri se uitau la mutra lor în apă, până au fost în stare să șlefuiască pietre sau sticlă vulcanică. Procesul care a permis ca oglinda să fie produsă în masă și să ajungă în stadiul de azi a fost inventat în 1835, cu doi ani înainte ca Robert Cornelius să-și facă primul selfie, un dagherotip. Pictorii își făceau autoportrete de secole, dar coincidența celor două momente e istorică: în același timp în care am început să ne vedem reflecția acasă, în mașină, în lift și în sala de sport, am început să captăm și să păstrăm imaginile cu ajutorul unui aparat de fotografiat. Deodată, nu doar artizanii ne puteau surprinde imaginea, puteam s-o facem și noi.

Psihanalistul francez Jacques Lacan a fost și el interesat de oglindă. El credea că egoul uman începe să se formeze în timpul perioadei oglinzii, o perioadă a dezvoltării umane care începe atunci când un copil începe să-și recunoască reflexia în oglindă. Ca să ușureze tensiunea creată în minte între mișcările corpului din realitate și imaginea idealizată din oglindă, copilul se identifică cu imaginea reflectată și așa se formează egoul. Acest moment de identificare a sinelui e palpitant și deprimant în același timp: pe de o parte, instigă un control al sinelui. Pe de alta, înstrăinează copilul de realitate și îi creează o dorință veșnică de a se uni cu imaginea din oglindă. „Gândesc, deci exist", spune Lacan, devine „Văd, deci trebuie să fiu. "

În ciuda invenției din secolul XIX, selfie-ul e un fenomen modern. Cum conexiunea umană și comunitatea au început să se extindă dincolo de spațiul fizic, în imaterialitatea internetului, la începutul anilor 2000, abilitatea și nevoia de a identifica și defini sinele a început și ea să evolueze. Ca să ne diferențiem de restul persoanelor online, trebuia să ne imaginăm și să ne creem propria existență. Așadar, fotografia de profil a devenit avatarul alter ego-ului nostru. Când aparatul foto și ecranul s-au combinat și au format smartphone-ul, abilitatea de a ne vedea, fotografia și shareui imaginea a devenit imediată și mobilă. Deodată, autoportretul nu mai era constrâns la un album foto sau o galerie, iar oglinda nu mai e doar în baie, ci ne urmărește peste tot. Ecranul ne servește acum drept oglindă modernă, iar selfie-ul momentul în care se formează egoul ; o încercare de a afirma existența fragmentată a corpului în realitate și de a-l unifica cu imaginea de pe ecran.

Newsfeed-ul rețelelor sociale precum Facebook, Tumblr și Instagram servesc acestei căutări a sinelui și păstrează autoportretul până când o altă imagine sau postare îi ia locul. Sinele imaginat e trecător și consumabil și devenim dependenți de chestia asta. Și totuși, vederea sinelui reflectat nu e esențială pentru auto-identificare sau pentru formarea egoului. (Și nevăzătorii sau persoanele care nu-și fac selfie-uri au egouri.) De fapt, important e gestul actualizării, crearea și postarea selfie-ului. Mă văd, deci exist. Îmi sharuiesc imaginea, deci sunt văzut. Selfie-ul e o sărbătoare a vieții și o tentativă la nemurire, un mod de a ne recunoaște teama de non-existență și teama de moarte. Aceasta se manifestă sub diverse forme, cel mai explicit cu #selfiecumortul, și depinde de cum vrea o persoană să fie recunoscută. Selfie-ul e un mecanism de etichetare. Sunt viu și:

#selfienud = sunt liber

#selfiesexy = sunt atrăgător

#selfiesenzual = vreau să fiu plăcut

#selfielamuzeu sau #artselfie = sunt cult

#fashionselfie = sunt la modă

#selfiecuvedete = sunt popular

Uneori, încercarea de auto-actualizare se sabotează singură. Unde e linia între exprimare a sinelui și afirmare a sinelui, între subjugare și stereotipizare sexuală? Instagramul are o politică strictă fără nuditate și șterge regulat fotografiile ofensatoare, dar pe Tumblr e plin de selfie-urile nud, uneori chiar și ilegale. Când selfie-urile sexuale expun minori sau acte sexuale explicite, subiecții și cei care primesc și dau mai departe imaginea riscă să fie condamnați conform legii cu privire la pornografia cu copii. Chestia asta ridică întrebări despre etica epocii internetului. Care e motivația din spatele ritualului prin care ne facem și sharuim o fotografie sexuală sau pornografică cu persoana noastră? Dacă scopul sunt libertatea și plăcerea, atunci în ce sistem de valori? Și libertate și plăcere pentru cine?

Lacan ar putea argumenta că aceste imagini voyeuristice sunt doar o încercare de a unifica sexualitatea fragmentată a sinelui din realitate cu sexualitatea sinelui de pe ecran. Poate că sunt o reflexie a unei crize de sexualitate sau o reacție la eroziunea intimității. În general, selfie-urile creează un fel de alienare auto-impusă: sinele cu care subiectul se conectează pe ecran e o imagine proiectată îmbibată cu anumite ideologii socio-culturale și așteptări. Ironia e că acești facsimili au ajuns să informeze realitatea, să manifeste un fel de darwinism social. Oare îi place selfie-ul meu? Mi-a dat follow înapoi? Oare putem, pe parcurs, să aflăm câte ceva despre noi, să înțelegem mai bine conexiunea dintre corp și minte? În Albă ca Zăpada, nesiguranțele îi aduc reginei pieirea. Când nu e văzută așa cum își dorește, comite o crimă și până la urmă moare. Rămâne de văzut ce mesaj despre umanitate va lăsa în urmă generația selfie.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre selfie pe VICE:
Doctorii au început să-și facă selfie-uri lângă vaginele femeilor, în timpul nașterii
Guvernul rus vrea să-ți faci selfie în siguranță
E ok să râzi când cineva moare din cauza unui selfie?