Femeia care s-a trezit în viitor

Naomi Jacobs era o mamă singură de 32 de ani, care locuia în Manchester, Anglia, când a adormit pe 30 aprilie 2008. Locuia într-un apartament mic cu fiul ei de zece ani Leo și pisica lor Sofia. Pe vremea aia, era șomeră, dar se întorsese la facultate și voia să studieze psihologia. Când s-a trezit în dimineața următoare, Naomi nu ținea minte nimic din lucrurile astea. În schimb, credea că are 15 ani şi era uluită de cum a ajuns în viitor.

A fost nevoie de nouă ani până când Naomi a reușit să înțeleagă ce i s-a întâmplat în acea seară, dar doctorii i-au găsit, până la urmă, un diagnostic: amnezie globală tranzitorie. Condiția afectează cam cinci din o sută de mii de oameni în fiecare an și se manifestă printr-o pierdere subită a memoriei. Spre deosebire de alte forme de amnezie, cei afectați țin minte cine sunt și cum să facă diverse lucruri (Naomi de exemplu, își amintea PIN-ul de la card și cum să conducă o mașină), dar uită memoriile calitative. Acele amintiri revin eventual, dar asta nu oprește experiența traumatică, derutantă a călătoriei în timp.

Pentru Naomi, experiența nu a fost doar neplăcută, a fost un catalizator prin care şi-a schimbat viața. Acum, după şapte ani, a povestit tot ce s-a întâmplat într-un roman biografic intitulat

Forgotten Girl. Cartea prezintă o femeie care își uită întreaga viață de adult, redescoperă cum a crescut și în final învață cum să se ierte pe sine.

VICE: Zi-mi ce s-a întâmplat când te-ai trezit în acea dimineață în 2008.
Naomi Jacobs: M-am trezit și l-am pregătit pe fiul meu Leo pentru școală. După aia m-am întors să mai dorm. Nu dormisem prea bine. Avusesem un virus la stomac, amigdalită și tocmai mă despărțisem de fostul meu prieten, așa că dormeam când apucam.

Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am văzut au fost perdelele. Nu le-am recunoscut, m-am uitat în jos și nu recunoșteam nici patul, nici camera. Am sărit din pat, iar pentru câteva minute am crezut că încă visez. Doar după ce am fugit la baie și mi-am văzut fața în oglindă, am realizat că am îmbătrânit. Nu știam că era vorba de 17 ani în acel moment, dar puteam să îmi dau seama că îmbătrânisem semnificativ comparativ cu vârsta de 15 ani. Atunci am realizat că nu visez.

Ce îți trecea prin minte în acel moment?
Teroare. Un șoc total. Apoi frică. Nu știam unde sunt, în ce an sunt, în al cui dormitor, în ce oraș…

În carte spuneai că aveai un anumit număr de telefon în minte și că ai știut instinctiv la cine să suni.
Inițial, nu am știut că e un număr de telefon, dar, în timp ce mă învârteam prin casă, cuprinsă de panică și, de fiecare dată când mă uitam la acel telefon fix straniu, care arăta foarte diferit de telefoanele fără fir din 1992, același număr îmi tot apărea în minte. Într-un final, am considerat că nu am altă variantă, decât să formez acele numere pe telefon.

Era numărul de telefon al prietenei mele Katie. Știam că numele care corespundea acelor cifre este Katie, dar când această

femeie a răspuns, mi-am dat seama imediat că nu o cunosc. Nu îi știam vocea. Am început să plâng în disperare și i-am spus la telefon că nu am nici o idee ce mi se întâmplă sau unde sunt.

Cum a reacționat la ce îi spuneai?
Inițial a râs, pentru că a crezut că glumesc. Dar, imediat cum a realizat că sunt foarte supărată, m-a luat în serios și a spus „Vin imediat acolo." Când a venit să mă ia, mi-am dat seama că nu o cunosc, dar, după ce mi-a zis că a sunat-o pe sora mea, m-am gândit „OK, o cunoaște pe sora mea", așa că poate va fi bine.

Mi-au pus cât de multe întrebări a fost posibil, pentru că mă durea foarte tare capul. Eu eram convinsă că va fi bine. Îmi ziceam „Voi adormi diseară și mă voi trezi înapoi în 1992". Asta am crezut în primele 24 de ore, ca să trec peste trauma cauzată de ce mi se întâmplă.

Dar desigur nu te-ai întors în 1992.
Așa-i. Când m-am trezit în ziua următoare și am văzut că tot nu am 15 ani, am început să cred că s-ar putea să fie permanent. Sora mea a insistat să merg la un medic, dar am refuzat.

De ce nu voiai să mergi la medic?
În mintea mea mă gândeam „E ok, nici măcar nu voi mai fi aici mâine, mă întorc în 1992! A fost nevoie de patru zile până când am ajuns la medic, pentru că cel care îmi cunoștea istoricul medical era în concediu. Așa că am mers la un alt doctor care m-a consultat după câteva zile.

Nu m-a ajutat deloc. Mi-a zis că e doar imaginația mea, să merg acasă, să iau un somnifer, o cană de ceai și totul va fi bine a doua zi. Asta a fost la fel de traumatizant.

Oribil.
Când am ajuns în cele din urmă la doctorul meu , era furios că am fost tratată așa. A fost nevoie de o perioadă lungă de timp să înțeleg ce mi s-a întâmplat, pentru că era ceva foarte neobișnuit. În următorii cinci ani, am vizitat mulți doctori și psihiatri diferiți ca să aflu ce mi s-a întâmplat și să primesc un diagnostic, pentru că pierderea memoriei a fost psihologică, nu organică sau cauzată de un traumatism cerebral.

A fost nevoie de cinci ani să îți dai seama ce s-a întâmplat?
Da. La momentul respectiv, studiam psihologia.A fost oarecum benefic. Studiam pentru examene și am luat o multitudine de cărți despre creier și comportament de la librărie. Așa că, atunci când s-a produs amnezia, din moment ce mi-am spus, La naiba, asta s-ar putea să dureze, am vrut să documentez ce ar putea să fie în neregulă cu mine. În cele din urmă, am găsit răspunsul în cărțile de psihologie. Când am descoperit „amnezia globală tranzitorie", mi-am spus că s-ar putea să fie asta, pentru că țineam minte numere de telefon și cum să conduc o mașină, dar nu îmi aminteam când l-am născut pe fiul meu. El desconsidera situația total. Aveam nevoie de o ancoră, de ceva tangibil poate? Cred că asta m-a ajutat. Acele cărți de psihologie au fost minunea mea salvatoare.

Aveai și o viață întreagă de jurnale, așa-i?
Da, aveam 20 de ani de jurnale. Ca adolescentă, mă gândeam: Asta e foarte trist.Nu-mi vine să cred că și ca adult, încă ţin un jurnal. Eram totuși foarte recunoscătoare că există, pentru că m-au ajutat să dau jos straturile vieții complicate de adult, unul câte unul.

Cum a fost să citești despre viața ta fără să ți-o amintești?
Era ca și cum aș fi citit despre viața altcuiva, pentru că nu aveam nici un atașament emoțional față de acele amintiri care apăreau în jurnale. Deci nu reprezentau existența mea. Nu trăisem acele lucruri. A fost un carusel emoțional. Mi-am dat seama în timpul lecturii că, dacă citeam mai mult, deveneam mai atașată de personaj. Am devenit mai înțelegătoare și mai plină de compasiune. La 15 ani, nu știi ce vei fi la 32 și am avansat 17 ani în viitor şi mi-am dat seama: Stai puțin, nimic nu s-a întâmplat cum mă așteptam. Eram o mamă singură, locuiam într-o casă micuță, cu o pisică și aveam o rablă de mașină. Nu aveam loc de muncă, studiam psihologia și primeam ajutor de la stat. Cum am ajuns așa? Eram atât de dezamăgită, dezgustată și devastată pe parcusul vieții mele de adult, încât nu voiam să iau deloc parte la așa ceva, până când am citit jurnalele. Acele jurnale mi-au explicat ce se întâmplase, de fapt, în cei 17 ani și când am ajuns la ultimul jurnal aveam o compasiune adâncă pentru mine însumi.

A schimbat asta felul în care ți-ai trăit viața adultă, după aceea?
Absolut. După ce-am citit jurnalele, am aflat că mă confruntasem cu dependența de droguri, cu trauma unui abuz sexual, fusesem diagnosticată greșit cu tulburare bipolară, luasem foarte mult LSD în tinerețe, relația cu mama se năruise de tot, pentru că era alcoolică… Erau atât de multe informații acolo care m-au ajutat să înțeleg, că nu e totul alb și negru. Adulții știu că viața e mult mai complexă. Așa că, după ce am realizat aceste lucruri despre mine, am reușit nu doar să mă iert, dar au fost și catalizatorul unei schimbări majore în viața mea. Am participat la un program în 12 trepte, am renunțat încetișor la prietenii și relațiile nesănătoase, am început să fac sport, m-am lăsat de fumat și am început să scriu. Am înțeles în sfârșit cum îmi puteam trăi viața fără să îmi bazez identitatea pe victimizare. Simt că am primit o a doua șansă.

A fost nevoie să te vezi prin ochii unei fete de 15 ani pentru a realiza această schimbare.
Când aveam 15 ani, aveam tot felul de speranțe pentru viitor, legate de cine voi fi, de cum mă voi maturiza sau legate de femeia care voi deveni. Vedeam un potențial imens în mine prin care puteam să fac orice voiam. Îmi doream să fiu jurnalist, să călătoresc și să fac ceva artistic. Acele vise au fost distruse pe parcursul unui an, de la 15, la 16 ani, când întreaga mea familie s-a destrămat. Atunci am avut prima tentativă de supradoză. Relația mea cu mama se distrugea și consideram că eu nu contez deloc. Mă gândeam, dacă nu pot să fac ce visam că merit în viață, atunci nu are nici un rost. Nu contez. Așa că mai bine iau o grămadă de droguri și duc o viață fără valoare.

Apoi l-am avut pe Leo, fiul meu. Îi promisesem, când s-a născut, că indiferent ce probleme am eu, indiferent de rănile din interiorul meu, voi face tot ce este posibil să le vindec. Între 20 și 30 de ani am fost într-o călătorie prin care am încercat să vindec lucrurile care mi s-au întâmplat în trecut, dar eram prinsă în asta și în traumele și suferințele pe care le îndurasem. Niciodată nu simțisem că aș putea să trec peste ele. Existau momente când credeam că sunt în regulă și apoi se întâmpla ceva și mă băga înapoi în acel spațiu dureros, iar singurele lucruri care îmi aducea alinare erau drogurile. Doar după amnezie m-am hotărât „Nu, nu mai fac asta" și m-am întors la sursa problemelor.

Deci faptul că te-ai trezit cu impresia că ai 15 ani e important, pentru că tu crezi că atunci au început toate problemele?
E greu de explicat într-un interviu (de asta am scris cartea!), pentru că sunt foarte multe straturi și e destul de complex. Când povestea a devenit publică și oamenii mă întrebau „De ce 15?" le spuneam pur și simplu: „M-am întors la ultimul moment în timp când m-am simțit în siguranță."După ce am început să scriu cartea, am decojit toate straturile și am făcut același lucru și cu eul meu adolescent. M-am deconstruit. La 15 ani a fost momentul când am renunțat la mine și am considerat că nu merit să trăiesc o viață bună. Credeam că nu contez. Nu avea nici un rost să cred că îmi voi împlini visele, pentru că mă gândeam că voi fi tot timpul sub voința altor oameni sau a unor oameni care mă vor răni și mă vor doborî. Așa că am renunțat la mine.

Când am suferit de amnezie, nu țineam minte asta. Doar după ce am citit jurnalele și am făcut rost de jurnalul pe care îl scrisesem la 15 și 16 ani, am realizat: Toate astea au început de la mine.

În timp ce se întâmplau toate astea, locuiai cu fiul tău de zece ani, pe care nu ți-l aminteai. Cum a făcut față situației?
A fost la școală primele ore după amnezie, așa că sora mea și Katie m-au pregătit: „Ai un fiu, numele lui este Leo. Are zece ani, îi place skateboarding-ul și e un copil foarte bun." Am discutat în mașină ce vom face, și le ziceam „ Nu, nu, nu-i spuneți," pentru că, în primele 24 de ore, credeam că voi adormi și mă voi trezi din nou în 1992. Așă că le ziceam, „Nu-i spuneți, îl vom speria".

Când l-am văzut cum ieşea pe poarta școlii, nu pot descrie modul în care m-am simțit. Era un sentiment de oroare și șoc să realizez că am un copil, pentru că nu-mi dorisem niciodată copii când eram mică. În același timp era și un sentiment ciudat de bucurie să văd această versiune în miniatură a mea, pentru că semăna foarte bine cu mine și cu sora mea și avea un zâmbet imens când a ieşit pe poartă. Eram uimită de el, de cum vorbea. Era un sentiment covârșitor să cunosc această versiune de zece ani și o șchioapă a mea. Părea foarte de treabă și relaxat. Am vrut să bat palma cu el, pentru că văzusem că sora mea a făcut asta cu mine, dar s-a uitat ciudat la mine și mi-a dat ghiozdanul lui. M-am gândit, „Probabil mamele nu bat palma cu copii". Trebuia să urmez gesturile surorii mele, pentru că nu știam cum să mă comport cu el, dar și pentru că nu voiam să știe că mă simt de 15 ani.

I-ai spus într-un final? Cred că și-a dat seama după un timp că ceva era în neregulă cu tine.
După câteva luni de la amnezie, am vorbit despre asta și l-am întrebat: „Ai suspectat ceva?". Mi-a răspuns: „Știam că ceva se întâmplă și mă miram de ce mă întrebai la ce oră ar trebui să mă culc, dar am crezut că ești pusă pe glume."

Știu că e dificil de crezut, iar unii oameni au spus: „Ei, copilul meu, ar fi știut". Și da, a știut, la un anumit nivel, pentru că sunt mama lui și el e fiul meu. Mă cunoaște. De asemenea, nu pot descrie cât de mult m-au ajutat Simone și Katie. Practic, ele au devenit mamele și aveau grijă de mine la 15 ani și de Leo, care parcă era fratele meu mai mic, pentru care eram dădacă. Chiar simțeam că am un frate mai mic. Mi-a arătat minunile secolului 21: Xbox, Playstation, Google și Youtube. Momentele pe care le petreceam cu el erau singurele când nu îmi era frică.

Cred că a fost interesant să poți transcende bariera părinte-copil și să creezi o astfel de legătură cu el.
Așa e, dar asta e doar datorită surorii mele și a lui Katie. Mi-au acordat timpul și spațiul de care aveam nevoie ca să navighez prin amnezie. Cartea le-am dedicat-o lor: Simone, Katie și Leo. Fără ei nu aș fi putut trece peste asta.

Au trecut şapte ani de atunci. Cum ești acum?
Sunt foarte, foarte bine, mental, emoțional și fizic. Leo are 17 ani. Încă practică skateboarding-ul și lucrează în marketing digital. Sora mea locuiește în Dubai și suntem cele mai bune prietene. Amnezia nu a fost doar un catalizator prin care să-mi schimb viața proprie, a fost un catalizator și pentru viețile surorii și mamei mele. Mama nu a mai băut de şase ani și suntem foarte apropiate. Nu o văzusem de patru ani înainte de amnezie, dar acum am devenit cele mai bune prietene. Au fost foarte multe schimbări pozitive în viața mea. Desigur, viața nu e perfectă! Tot sunt uneori pe stop, încă mănânc prea multă ciocolată, încă mai beau prea mult vin, totuși sunt om. Dar e diferit acum.

Când mă trezesc, mă concentrez pe ce contează cu adevărat în viață. Chiar dacă e un singur lucru, o singură dată pe zi, încerc să fac lucruri care mă mulțumesc pe mine însumi. Înainte de amnezie, mă înconjuram de oameni care mă făceau să mă simt prost. A fost nevoie de amneze să realizez că nu trebuie să mă simt așa. Asta e fundația vieții mele acum.

Romanul biografic al lui Naomi Jacobs a fost lansat la sfârșitul lunii aprilie în Marea Britanie(cu titlul Forgotten Girl ) și în Australia/Noua Zeelandă a fost lansat luna asta( sub titlul I Woke Up in the Future).

Traducere : Adrian Puha

Urmărește VICE pe Facebook:

Citeşte mai multe despre memorie:
Bărbatul cu memorie de 30 de secunde
Creierul urșilor care hibernează ar putea deține tratamentul pentru Alzheimer
Așa arată creierul atunci când se formează amintirile