Cum arată vederile din lagărul nazist Auschwitz

Acum că poţi da telefoane sau mailuri oricui, efortul de a trimite vederi către cei iubiţi, de a le cumpăra şi a scrie un mesaj, devine un sentiment minunat.

Am aflat despre vederile de la Auschwitz, trimise prima dată în 1946, la un an după ce prizonierii evrei au fost salvaţi. Am vizitat la un moment dat lagărul de concentrare nazist, dar nu am observat niciun magazin de suveniruri acolo. Chiar dacă s-ar fi găsit vederi de vânzare, n-aş fi ştiut ce să transmit dintr-o tabără unde s-a comis un genocid. Ce ai putea scrie? „Cu toate astea, sunt bine."? Ai putea trimite o vedere dintr-un loc construit cu scopul de a şterge din istorie o întreagă generaţie?

Primul lucru care mi-a trecut prin cap când am citit Salutări din Auschwitz, albumul lui Paweł Szypulski, a fost cât durează să transformi un lagăr de concentrare într-o atracţie turistică. Szypulski, artist şi curator polonez, a adunat o colecţie de vederi trimise de turişti care au vizitat înfiorătoarea locaţie. Pe vederi, se regăsesc mesaje care variază de la banale rapoarte meteo, la glume incorecte politic, precum „un transport de salutări călduroase de la Auschwitz", lângă o fotografie cu zidul morţii.

Am stat de vorbă cu Szypulski şi am discutat despre natura umană în faţa morţii şi despre traumă.

VICE: Cum ai reuşit să dai peste vederi şi cât ţi-a luat să le aduni?
Paweł Szypulski: Am început proiectul ăsta acum opt ani. Când am aflat prima dată de existenţa vederilor, am căutat o cale să ajung la ele – în mod intuitiv, am început să caut în târguri şi magazine de antichităţi. Asta s-a dovedit destul de repede o metodă ineficientă consumatoare de timp. Până la urmă, am cumpărat toate vederile de pe un site de licitaţii. În principiu, m-am setat ca o dată la două săptămâni să tastez „Oświęcim" (termenul polonez pentru Auschwitz), în secţiunea de vederi a siteului, să caut printre ele şi să cumpăr numai vederile „circulate" – cele pe care s-a scris, timbrate şi trimise. M-au interesat în special cele cu salutări, pentru că aveau o poveste.

Cum ai făcut selecţia pentru album? Care a fost criteriul tău de selecţie, dacă ai avut unul?
Mi-am dorit în primul rând ca varietatea colecţiei să fie pusă în valoare. După ce am adunat arhiva de vederi, am căutat o modalitate de a le organiza. Ordinea vederilor are în sine o poveste – când parcurgi paginile cărţii, devii călător prin lagărul de la Auschwitz: de la poartă, prin barăci şi sârmă ghimpată, către camerele de gazare şi crematoriu. Acelaşi traseu se repetă prin Birkenau.

Vederile sunt adunate de pe tot întinsul Poloniei?
Da, şi e foarte interesant că sunt trimise din locuri diferite. Unele au fost cumpărate din oraşul Oświęcim, altele din muzeu. Se pare că vederile se puteau găsi şi în afara lagărului. Îmi aduc aminte de o vizită la un muzeu în aer liber din regiunea Kashubian, copil fiind, şi am observat că vindeau vederi din lagărul de la Stutthof, cu fotografia unui apus de soare prin sârmă ghimpată.

Ai contactat vreunul din expeditorii sau destinatarii vederilor?
Nu şi nici nu am intenţionat vreodată. Nu i-am căutat pentru că proiectul nu se bazează pe o experienţă individuală, ci pe una comună – a noastră, tuturor celor care trăim într-o lume post-Holocaust. Primul lucru pe care l-am făcut când am iniţiat proiectul a fost să acopăr numele destinatarilor. Nu pentru că e ilegal să le violez intimitatea, ci pentru că nu am vrut să asociez Salutări de la Auschwitz cu nişte oameni anume. Proiectul ăsta nu a fost creat cu ideea de a judeca. Nu mi-am propus să arăt cu degetul spre oamenii care au trimis vederi din Auschwitz cu vreun soi de superioritate morală sau reproş.

Nu crezi că existenţa acestor vederi e cumva ofensatoare pentru supravieţuitori, care şi-au pierdut iubiţii sau familiile în Holocaust?
A fost primul gând care m-a lovit – uriaşa lipsă de decenţă a vederilor. Nu puteam înţelege. Cum a fost posibil ca oamenii să le trimită şi, mai mult, să le producă? Asta m-a tras în proiect. Astăzi, însă, am o viziune mult mai complexă. Pe parcurs, apar din ce în ce mai multe întrebări.

Prima vedere din Auschwitz, din 1943, a fost realizată chiar în lagărul de concentrare, unde oamenii erau executaţi în masă. Care e povestea ei?
Wilhelm Brasse, un polonez cu rădăcini australiene, a realizat prima vedere. A fost trimis la Auschwitz după refuzul său de a face parte din forţele armate Wermacht. A fost norocos pentru că aveau nevoie de cineva care să facă fotografii, iar el fusese fotograf profesionist. Asta i-a salvat viaţa. A fost pus la lucru în ceea ce numeau „muzeul", o unitate artistică unde prizonierii erau nevoiţi să facă fotografii, să reproducă imagini şi să falsifice bani – ceea ce necesita abilităţi artistice.

Brasse a făcut portretele multor prizonieri, fotografiile din faţă şi profil pe care toţi le asociem cu Auschwitz-ul. De asemenea, a documentat câteva dintre experimentele medicale care au avut loc în lagăr. Printre toate imaginile îngrozitoare pe care a fost obligat să le realizeze, a strecurat şi una complet diferită: fotografia unei flori într-o vază sau într-un pahar. A cules floarea din faţa unui zid al morţii, unde fusese plantată de prietenul său Eugeniusz Dembek, tot din detaşamentul artistic. În toată teroarea, floarea asta era ceva frumos, ceva de care se agăţau ca să nu-şi piardă minţile.

Unul dintre supraveghetori a găsit fotografia şi a decis să o multiplice, apoi să o vândă în cantina lagărului. Imaginea a avut un succes atât de mare încât Brasse a fost nevoit să realizeze o versiune color, care s-a vândut în sute de exemplare. Aşa că prima vedere din Auschwitz e imaginea unei flori într-o vază. Din păcate, nu s-a mai păstrat nicio copie. Avem doar povestea şi o descriere.

Ştiu că în 1943, prizonierii din lagăr au fost obligaţi să trimită vederi către familiile lor. Poţi dezvolta?
A fost o acţiune de propagandă organizată pentru a demonstra că oamenii de la Auschwitz o duceau bine şi că trăiau în condiţii decente. Trebuie subliniat că aceste vederi erau lăsate fără text. Li se zicea „descoperite": vederi dezbinate cu mai mult loc pentru scris decât o vedere obişnuită. Descoperitele erau cenzurate înainte să fie trimise familiilor, iar de cele mai multe ori oamenii care le primeau nu credeau o iotă din ceea ce era scris pe ele.

Cum îţi explici această comercializare a morţii?
Întrebarea e: ar putea fi altfel? Noi, ca oameni care trăim în perioada de după genocid, nu prea ştim cum să-l comemorăm. Auschwitz s-a transformat destul de repede în muzeu, ceea ce a ţinut de eforturile supravieţuitorilor, dar a fost nevoie de ani buni ca şi alte lagăre, precum Bełżec or Chełmno, să fie comemorate în mod similar. Un bun exemplu al uitării este Umschlagplatz, din Varşovia. Oamenii erau transportaţi de acolo în lagăre. Astăzi, mare parte din el s-a transformat în complex rezidenţial, iar ani întregi a funcţionat ca benzinărie. Se pare că singura alternativă la gesturile noastre lipsite de conţinut e să nu acţionăm deloc, dar nu-mi dau seama dacă e un lucru bun.

Cea mai veche vedere din carte a fost trimisă în 1946, pe vremea când Auschwitz nu era încă muzeu. Când parcurgi mesajele, e greu de zis dacă există o implicare emoţională în mesaje sau dacă sunt texte umoristice. E o formă de ignoranţă? Sau mai degrabă o trivializare a Holocaustului pentru a face faţă mai uşor traumei?
Câte puţin din toate, cred. Ai spus că vederile au fost trimise imediat după război; azi ne facem selfie-uri în lagărele de concentrare. Uneori e pură ignoranţă, dar cred că e un mecanism de autoapărare – să transformi un loc al traumelor într-o atracţie turistică. Te ajută să închizi ochii în faţa unui loc unde s-au întâmplat lucruri atât de terifiante că depăşesc puterea de imaginaţie. Ai fost vreodată la Auschwitz?

Da, o dată, la Auschwitz I şi Auschwitz II.
Îţi mai aduci aminte care a fost primul sentiment?

La început am simţit că cineva îmi zdrobeşte trupul. Îmi aduc aminte de o tristeţe nemărginită, când am văzut un morman de păr tuns, şi de furie, când am observat scrijelitura puerilă a unor adolescenţi într-o baracă, ceva de genul „Katie îl iubeşte pe Johnny".
E incredibil că cineva a făcut asta. Probabil e un semn că viaţa merge înainte chiar şi după o calamitate de proporţiile astea. Cred că vederile şi selfie-urile spun aceeaşi poveste despre locul ăsta prin care a trecut moartea, dar unde iarba creşte în sfârşit. Tot mai mulţi oameni îl vizitează ca pe o atracţie turistică, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta contrazice ideea că a afla despre ce s-a întâmplat la Auschwitz ar trebui să ne dea o lecţie.

Exact. Filosoful american George Santayana a spus că „cei care nu învaţă istorie sunt sortiţi să o repete", iar acum puţin timp, în Wrocław, un grup a dat foc unui manechin care reprezenta un evreu. Ceva similar s-a întâmplat când Polonia a anunţat că va primi refugiaţi. Cei care nu au fost de acord cu decizia asta au postat pe reţelele sociale imagini de la Auschwitz, cu mesajul „bine aţi venit". E un semn că am ajuns la un ciclu complet?
Ultimele decenii de la al Doilea Război Mondial încoace arată că umanitatea nu se poate rupe atât de repede de atrocităţi ca asta. Singurul „niciodată" clar e că nemţii nu vor mai ucide evrei în Varşovia ca în 1942. De la Holocaust, au avut loc genocide în Rwanda şi Srebenica, nu departe de Polonia.

Te consideri artist sau cercetător?
Nu mă consider artist. Dacă ar trebui să mă descriu cumva, sunt autorul proiectului. Pentru mine, cartea asta e o formă de eseu vizual, un argument intelectual.

Cum ai descrie aşteptările tale după realizarea proiectului?
Scopul, cu siguranţă, nu e acela de a critica, pentru că nu am vrut să opresc oamenii din a trimite sau a realiza vederile astea. Am făcut albumul ăsta pentru că sunt interesat de oamenii conectaţi la evenimentele istorice traumatice. În engleză, există un cuvânt perfect pentru asta: „spectator". Vreau să ştiu ce fac oamenii când sunt aproape de ceva atât de îngrozitor. Toţi suntem spectatori, pentru că trăim cu existenţa Holocaustului, ştim că s-a întâmplat aici, în Polonia. Putem deveni spectatori ad literam în orice moment, în vreme ce se întâmplă alte lucruri greşite. Ştim că nu există o reacţie „bună" în faţa terorii, lucru pe care l-am simţit pe pielea mea…

Ce vrei să spui cu asta?
Eram în Paris în timpul ultimelor atacuri teroriste. Cinam cu editorii elveţieni în apartamentul lor, la trei sute de metri de locul atacurilor. Ştiam că undeva lângă noi se întâmpla ceva groaznic, iar eu stăteam la masă cu biscuiţi şi cafea, pierdut în plăceri. În momente ca ăsta, realizezi că nu ai nicio idee despre cum ai putea reacţiona sau ce ai putea face ca să fii corect cu victimele.

Albumul se încheie cu o vedere neadresată, care nu a fost trimisă. Când am văzut-o, am rămas fără cuvinte, în stare de şoc: e imaginea unor cadavre care urmează să fie arse. Poţi explica?
Cred că e una din cele mai comentate imagini ale Holocaustului. Unele rapoarte spun că a fost făcută în camera de gazare. Fotografia a fost făcută de Sunderkommando, o unitate de prizonieri responsabili cu arderea cadavrelor. E una din cele patru imagini pe care le-au realizat în secret.

Îmi amintesc când am aflat de existenţa ei. Deşi adunam de ani buni vederi de la Auschwitz, am fost în stare de şoc. Sunt 32 000 de copii, deţin şi eu câteva. Dar nu m-am lovit vreodată de una care să fi fost trimisă. Vreau să cred că nu toate vederile pot fi trimise. Pe de altă parte, sunt conştient că, în Statele Unite, oamenii obişnuiau să-şi trimită vederi nemiloase, deci poate că sunt uşor naiv.

Mai poţi cumpăra vederi de la Auschwitz?
Sigur că da. Dacă mergi în vizită, vei găsi cu uşurinţă aşa ceva acolo. Nu ştiu cât costă, dar sunt ieftine, ca orice altă atracţie turistică.

Mulţumesc pentru timpul acordat, Paweł.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre holocaust:
Am interveviat un dezaprobator al Holocaustului în legătură cu arta lui nazistă
Hitler e rockstar în Asia de Sud
S-a descoperit ascunzătoarea lui Hitler de alcool