​În apărarea imigranților economici

După ce au fost descriși de către David Cameron cu termeni folosiți de obicei pentru ciumele biblice și au îndurat slogane pentru exterminarea lor în timp ce se înecau în Mediterană, refugiații care au reușit să supraviețuiască lungii călătorii din Orientul Mijlociu până la granițele zonei Schengen au câștigat în sfârșit niște simpatie. Bravo, băieți, o meritați. Dar emigranții economici? Ăia sunt cu totul altă poveste. Ăia să se ducă dracu'.

O consecință neintenționată al acestui flux de empatie umană de bază e că, în încercarea de a se adapta și ei la sentimentul popular, conservatorii cinici au trasat o linie clară în nisip: refugiații sunt ok, dar emigranții economici sunt nașpa. Cum și eu am fost, pe vremuri, un emigrant economic, nu-mi place să văd cum confrații mei sunt transformați în niște hoți de joburi nenorociți care exploatează conflictul global în scopuri personale.

Dacă urmărești discursul extremei drepte, ai zice că emigranții economici au citit știrile despre atrocitățile din Siria ca pe niște referințe de pe e-jobs – în căutare de noi oportunități să se miște. Cu siguranță există persoane în acel val migrator care nu fug neapărat din calea războiului și a morții, dar situația lor nu e echivalentă cu mutatul în Dubai din cauza creșterii taxelor sau cu relocarea în Berlin din cauza chiriilor absurde din Londra.

Mă îndoiesc că s-au înhămat la o călătorie plină de obstacole spre granița maghiară, unde cameramane fasciste le pun piedică în timp ce aleargă cu copiii în brațe, pentru că au chef să-și schimbe stilul de viață. Motivația lor a fost deznădejdea. Când îi numești emigranți economici, le ignori suferința. Pentru că ei sunt, de fapt, la fel ca și mine și familia mea pe vremuri, refugiați economici.

M-am născut în Belgrad la doi ani după ce experimentul iugoslav a devenit genocid. Deși n-am asistat niciodată la ororile prin care au trecut vecinii noștri din Sarajevo și Vukovar, tot am experimentat efectele de zi cu zi ale războiului: hiperinflația, sancțiunile, raționarea petrolului și criza alimentară.

În copilărie și adolescență mi s-a povestit cum, în ziua de salariu, oamenii trebuiau să decidă dacă să-și cheltuiască toți banii pe necesitățile de bază sau să-i schimbe în mărci germane. Pentru că valoarea dinarului scădea în timp real, trebuia să hotărăști care era cea mai eficientă opțiune. Realitatea militară a războiului n-a ajuns în Serbia până la campania de bombardamente dirijată de NATO în 1999, dar societatea civilă s-a dărâmat și a fost înlocuită de cleptomanie și crimă organizată.

În urma sancțiunilor occidentale, piața neagră a înflorit: oamenii mergeau până la granița cu Ungaria, luau petrol și țigări, apoi veneau cu ele înapoi să le vândă la prețuri exagerate. Rata crimelor s-a dublat în Belgrad pe parcursul unui singur an. Personalități importante din regimul Milosevic erau suspectate de trafic cu heroină. Politicienii corupți și mafioții o duceau excelent. Ca să mențină o atmosferă de normalitate în timpul bombardamentelor NATO pe parcursul nopții, cluburile se deschideau ziua și se închideau la asfințit, ca oamenii să apuce să ajungă acasă înainte de sirenele care anunțau bombele.

Într-adevăr, nu eram în pericol de moarte și nici nu am fost evacuați din casele noastre, așadar nu eram considerați refugiați. Majoritatea oamenilor nu realizează cât de îngust e acest criteriu: ca să te califici pentru azil, trebuie să fii în pericol direct de moarte sau persecuție. Familia mea n-a depus o aplicație de azil falsă și nici n-am încercat să invadăm tunelul Calais; am primit viză pe baza calificărilor profesionale ale părinților mei. Nu eram în pericol fizic, dar toate planurile noastre de viitor erau amenințate.

La capitolul „suferință mondială", Serbia e pe locul opt. Rata șomajului printre tineri e de 50 de procente, iar salariul mediu se situează undeva la 287 de lire (dar majoritatea câștigă mult mai puțin). Sunt total de acord că greutățile cu care ne-am fi confruntat dacă am fi rămas acolo sunt banale față de cele prin care au trecut populațiile din Aleppo sau Kabul sau Srebrenica, dar nu voi accepta, în tăcere, să fiu demonizat de un conservator ciufut a cărui problemă personală majoră e faptul că seamănă cu un prezervativ.

E interesant cât de contradictorie e atitudinea conservatorilor față de emigranții economici în comparație cu idealurile lor. Pentru un partid care idolatrizează discursul lui Thatcher, care glorifică piața liberă, atitudinea lor asupra emigrării le contrazice principiile neo-liberale de bază. Se pare că o lume globalizată, fără granițe, e grozavă atunci când le permite corporațiilor să exploateze mâna de lucru ieftină din națiunile în curs de dezvoltare, dar când aceleași principii sunt aplicate în direcția opusă, sunt contracarate cu sârmă ghimpată și mine de teren.

Dar conservatorii nu sunt singurii inamici ai emigranților: un membru al Partidului Creștin Democrat German, care e condus de o anumită Angela Merkel, a declarat recent că „problemele economice nu sunt un motiv pentru a cere azil. Nu vrem emigranți în sistemul de asistență socială." Da, pentru că oamenii care au străbătut un continent întreg ca să ajungă aici sigur n-au chef de muncă. Sunt sigur că nu-și doresc decât să se scarpine în cur și să se uite la televiziunea germană pe banii plătitorilor de taxe.

Această isterie actuală care-i înconjoară pe emigranții economici își bate joc de principiile umaniste pe care națiunile europene le laudă atât de mult. Isteria asta spune că ambiția și evoluția sunt un privilegiu rezervat pentru elitele din zona Schengen, în timp ce restul lumii ar trebui să se mulțumească cu faptul că e în viață. În loc să fie un spațiu spiritual pentru idei progresiste și liberale, așa cum e de obicei descrisă, Europa e un continent cu un sistem de caste, unul construit pe naționalitate și întărit de vize.

@slandr

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre refugiați:
Cum ajută europenii refugiații
Călătoria unei familii de refugiați, din iadul din Siria, spre Germania
10 filme care o să te facă să nu mai spui tâmpenii despre refugiați, ca Lucian Mîndruță