Ce pățeai în comunism, ca tânăr român, dacă erai prins în bar ziua (când trebuia să muncești)

Am prins Revoluția la marele fix. Abia împlinisem 14 ani și Partidul deja mă făcuse utecist, la grămadă cu alți colegi buimaci de clasă, în cadrul unui ritual, deloc ceremonios: după ore, ne-au adunat pe toți într-o sală goală de clasă, ni s-au servit rapid câteva vorbe despre victoria finală a socialismului și, la final, ne-au împărțit la foc automat niște carnețele roșii cu secera și ciocanul pe ele. Asta a fost tot.

Habar n-aveam în ce mă băgasem. În septembrie 1989, am intrat la liceul „Mihai Viteazul”, la profilul de „mecanică”: două săptămâni la rând aveam „ore normale” de studiu, iar alte două săptămâni coboram în beciul liceului unde un maistru ne punea să bătem nituri în niște bucăți de tablă. În lipsa lui, cu ajutorul unei foarfeci industriale, din tabla aia confecționam steluțe ninja.

Eram un norocos. Pentru cei mai mari decât mine, deja rulați în câmpul muncii socialiste, era o adevărată aventură să scoată o fată în oraș. Pe vremea aia nu prea existau „cafenele” (bine, nu exista nici cafea naturală, dar asta e altă poveste), ci, mai degrabă „baruri de zi” sau „lacto-baruri” – niște chestii odioase cărora în jargonul vremii li se spunea „La varice”, pentru că aici singurul mobilier era compus din niște mese înalte la care clienții grăbiți puteau să bea – exclusiv din picioare - „lapte Sana” sau iaurt – dacă se găseau.

Ce s-o mai lungesc: dacă erai tânăr pe vremurile alea, erai mâncat: distracția venea pe locul doi, după Partid. Un reportaj făcut de Sahia Film (singurul producător de filme din perioada comunistă) îți arată ce riscai dacă aveai îndrăzneala – tânăr fiind – să bei o cafea în Centrul Vechi în timpul zilei sau – oroare! – să te înhami la o partidă de biliard sau la un dans în vreun club de noapte.

Dacă vrei să te distrezi, uită-te la fimul de mai jos, numit sugestiv Iarna unor pierde vară:

Filmul de propagandă era în pefectă armonie cu cele mai recente măsuri legislative date de Partidul Comunist. Mai întâi, a fost decretul 153/1970 pentru combaterea „parazitismului social”.

În „expunerea de motive” a respectivului act normativ se preciza exact așa:

Practic, dacă te plimbai pe stradă, în timpul zilei (când trebuia, conform logicii Miliției, să fii ori la facultate ori „în câmpul muncii”), puteai fi acuzat de „manifestări incompatibile cu ținuta morală a omului societății socialiste”.

Ca să înțeleg un pic logica vremii am stat de vorbă cu istoricul Mihai Burcea, specializat în perioada comunistă.

„M-au luat o dată cu duba, de la o sală de jocuri mecanice”, își amintește Șerban Damaschin, un inginer de 46 de ani. „Pe atunci, aveam 17 ani, nu aveam ce căuta nici măcar într-un bar de zi. Eram cu niște amici, ne-au luat pe toți la miliție. Ne-au ținut acolo vreo oră sau două. Mi-au luat adresa și m-au pus să-l chem pe tata, să vină să mă ia. Le-am zis că «tata vine seara târziu, nu poate». Mi-au dat drumul.

Odată, ne-au prins în parc niște caralii (n.r.: milițieni), în timp ce beam alcool. Unul mi-a dat o palmă, că eram, cică, gură-mare. M-a întrebat la ce adresă stau. Eu, șmecher, i-am zis că nu mai țin minte precis, dar stau, așa, într-un cartier cu nume de anotimp. M-a lăsat, i-a fost frică să verifice”.

Șerban își mai aduce aminte de un alt tertip prin care puteai să-i păcălești pe milițienii vremii:

„Era o chestie, o învățasem de la un văr și a funcționat o dată, când eram la mare și m-a luat Miliția pentru vagabondaj. Aiurea, eram în cantonament la rugby, la Costinești. Stăteam pe plajă și beam o bere. Nu m-au crezut când le-am spus adevărul. Ei, când m-a întrebat ce meserie are tata, i-am spus, cu tupeu: E funcționar. Dar toată lumea îi zice tovarășe general, nu știu de ce. Brusc, am văzut cum s-a schimbat milițianul la față. M-a lăsat în pace. Trebuia să ai tupeu. Pentru că nu aveau curaj să verifice. Instinctul de conservare”.

Cei mai puțin norocoși sau care nu aveau tupeu, riscau închisoare de la o lună la șase luni, sau amendă de la 1 000 la 5 000 de lei, pentru „sustragere de la îndatorirea cetățenească de a-și asigura mijloacele de existență prin muncă”.

Cei vinovați de „săvârșirea de acte, gesturi, fapte, ori folosirea de expresii indecente, jignitoare, obscene, de natură să provoace indignarea cetățenilor” riscau pușcărie de la 20 de zile, până la trei luni sau amendă de până la 2 000 de lei.

Apoi, în 1976 s-a dat o lege privind încadrarea în muncă „în vederea creării unei opinii de masă împotriva oricăror manifestări de parazitism social”.

Explicația neoficială era că partidul vedea permanent în tineri un potențial factor perturbator, este de părere istoricul Mihai Burcea.

„Cred că tocmai asta era ideea: de a-i încadra în muncă, adică de a-i înregimenta pe toți. Erau înregimentați în toate formele politice posibile: UTC, UGSR , PCR, ce mai erau pe atunci. Dar era și înregimentarea prin muncă. Pentru că, odată ce ai o muncă, nu-ți mai stătea mintea să faci tot felul de prostii, minimum 8 ore pe zi ești ocupat cu munca. Și, după ce terminai cu munca, intrai apoi în ședințe, la UTC, UGSR, unde erai.”

Or, așa-zișii vagabonzi nu puteau fi încadrați.

„Comuniștii au zis: domnule, cu ăștia ce să facem, că pe ăștia nu-i avem încadrați. Ăștia sunt pierde-vară! Să-i înfierăm în campanii în presă”, spune Burcea.

Mai jos ai câteva mostre de astfel de articole în care tinerii epocii comuniste sunt criticați de Antenele 3 și RTV-urile vremii: ei sunt paraziții sociali, leneșii care fug de muncă, pletoșii care „dansează cu pălăria pe cap”. Rușine, tovarăși!