Când am investigat agresiunile sexuale ale lui Louis C.K. era să-mi pierd cariera

Cu trei săptămâni în urmă, am publicat un articol despre cum am încercat să demonstrez că acuzațiile aduse lui Louis C.K. sunt adevărate și pentru asta am mers la cel mai mare festival de comedie din lume. În materialul respectiv am explicat cum COO festivalului Just for Laughs a urlat la mine pentru că le-am cerut comedianților să-mi spună dacă au auzit zvonurile despre cazurile de hărțuire sexuală din jurul lui C.K.

În săptămânile următoare după articolul respectiv mi s-a spus în fel și chip. Am fost făcută „curvă”, un epitet atât de uzat încât aproape că nu l-am simțit. Mi s-a zis în toate felurile. Chiar și „pizdă mironosiță”, o formulă atât de idioată încât m-am gândit că nu poate fi spusă oricui.

Dar e un lucru care mă deranjează mai mult decât orice, o întrebare pe care am primit-o de la mai mulți bărbați cu conturi de Twitter de 0-10 urmăritori: Dacă știam de ani de zile că-s adevărate poveștile despre C.K., de ce n-am zis nimic? Asta nu mă face la fel de rea - sau mai rea - decât orice altă persoană care știa de asta?

Pentru că lucrurile nu funcționează așa, Dave din Ohio. Nu e ca și cum eu sunt singura care deține adevărul și aleg să nu fac nimic. Am încercat. Am vorbit despre asta pe scenă, am vorbit și-n online, am pomenit în discuții. Am încercat.

Știam poveștile despre Louis C.K. de ani de zile pentru că toate persoanele pe care le cunosc știau despre poveștile astea de ani de zile. Așa funcționează lucrurile, sau cel puțin funcționau. Până acum, predatorii din industria divertismentului scăpau cu zeci de ani de comportament nesimțit doar pentru că nimeni nu era dispus să-i facă de căcat în public din varii motive, dar mai ales de teamă și ca să nu-și afecteze propria imagine. E ușor să fii a 2000-a persoană care distribuie un titlu care a apărut peste tot la știri; e mai greu să fii singura persoană care urlă în gol.

Faptul că am fost atât de afectată de povestea asta, mai ales că m-a costat și cariera în intervalul ăsta în care am urmărit-o a făcut să mă bucur puțin spre deloc că am fost în sfârșit răzbunată. Să fii dată afară de pe covorul roșu la cel mai mare festival de comedie din lume când ești comediantă s-ar putea să te facă să pari o rebelă, dar nu te ajută să te simți prea bine. Pentru că nu vei putea niciodată să ai o relație cu 3 Arts, compania extrem de puternică care-l reprezintă pe Louis C.K. și alți comedianți de categoria A, totul pentru că i-ai pus lui Kevin Hart (un client 3 Arts) o întrebare. Să vezi cum prietenii tăi se îndepărtează de tine ca să nu fie băgați în aceeași oală. Adică unul m-a lăsat în ploaie să-l aștept pe Louis C.K., pentru numele lui Dumnezeu.

Managerul lui C.K., Dave Becky (cu care n-am vorbit niciodată), susține că n-a amenințat pe nimeni să tacă; s-ar putea să spună adevărul. De fapt, n-a fost nevoit să amenințe pe nimeni ca să aibă efectul ăsta. Oricine într-o poziție de putere care-i spune cuiva lipsit de putere să nu vorbească despre experiența sa personală sau despre ceva ce știe - după cum se spune că a făcut - vine ca o amenințare. Cu cât sunt mai mulți care cred că vor fi pedepsiți dacă vorbesc, cu atât vor fi mai puțini înclinați să vorbească.

Și-n plus, Dave din Ohio, dacă nu ai pe nimeni dispus să-și asume declarația, nu ai nicio poveste, ai doar un zvon, așa că te trezești că tu și publicația pentru care scrii riscați un proces dacă subiectul vrea să vă dea în judecată. Organizațiile media tind să nu publice zvonuri lipsite de substanță, pentru că nu vor să fie date în judecată. Faptul că știam de Louis C.K., de Harvey Weinstein, de Kevin Spacey, de (introdu un nume aici) că a făcut (introdu chestie oribilă aici), dar nu am avut nicio putere să scriu despre ele nu mă face complice la acțiunile oamenilor ăstora. Vina cade pe oamenii care i-au intimidat pe ceilalți ca să tacă.

Din păcate în cazuri din astea, vina cade mereu pe victimele care decid să vorbească - cu cât sunt mai multe, cu atât e mai bine. Doar când e imposibil să le mai ignori, pentru că sunt prea multe, s-ar putea ca valul să se întoarcă. Și după ce victimele se simt confortabile să vorbească și să fie auzite, abia atunci prind și alții curaj să vorbească pentru ei înșiși. Pentru că așa funcționează, Dave din Ohio.

Dumnezeu mi-e martor că am auzit de alți bărbați mai cunoscuți decât Louis C.K, care au făcut lucruri mai urâte decât a recunoscut el. Și tot el știe că sunt persoane pe care le cunosc și care n-au zis nimic de teamă să nu-și strice relațiile profesionale.

Nu știu cum e posibil să fii prieten cu o femeie care a fost agresată de cineva și să nu faci nimic să o ajuți doar pentru că nu vrei să-ți afecteze afacerea. Oamenii narcisiști din industria divertismentului se trezesc abia când le convine. Apropo de asta: Data viitoare când văd vreun pseudo-aliat din ăsta care a tăcut în cazul lui C.K., dar care face ditamai declarația de deșteptare în online, o să-l arunc într-un vulcan.

New York Times a scris acum despre asta, iar Louis C.K. a confirmat totul. Nu sunt fericită că am fost răzbunată, ceea ce e ciudat, având în vedere că-s cam neînsemnată.

Acum că se știe, în loc de răzbunare, simt un soi de dispreț pentru faptul că oamenilor a început să le pese de zeci de ani de acuzații odată ce a devenit la modă să spui ca femeie că ai fost victimă. Deși apreciez că lucrurile se schimbă, mă tem că nu va dura prea mult. Ce se va întâmpla când #MeToo va fi absorbită de abisul în care s-a dus și #YesAllWomen? De ce eram una dintr-o mână de oameni cărora le păsa de asta înainte ca hashtag-ul să facă situația ok?

Să fie clar, nu mă consider vreo eroină și nici nu mă bucur că-s băgată în poveste. Pentru că nu-i de fapt povestea mea. Nimeni nu și-a dat drumul pe mine. Dar asta nu m-a oprit să-mi pese de abuzul la care sunt supuși alții și să-mi doresc să se facă dreptate indiferent de consecințe. M-am săturat să-mi tot spună prietenii că-s curajoasă pentru că am o coloană vertebrală. Sper ca asta să devină noul normal.