Ce rachete are Rusia îndreptate acum spre România

Când stai vara la mare, tolănit pe plajă, pun pariu că nu te gândeşti la rachete nucleare. Te înțeleg, în mod normal nici eu. Numai că zilele trecute s-a tot vorbit pe internet de Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (prescurtat INF), precum și că rușii și americanii au renunțat la el, așa că m-am apucat să fac o scurtă documentare. Și brusc am avut o revelație: când stau vara pe plajă sunt exact în raza de acțiune a rachetelor rusești din Crimeea.

Și dacă dai pe Google Maps poți să vezi și ce distanță mică este între litoralul românesc și locul unde Putin își ține rachetele.

Am glumit mai devreme, nu trebuie să te gândești la rachete când stai pe plajă. Numai că pe mine, a început să mă roadă întrebarea asta: „câte rachete sunt în acest moment îndreptate spre România?”. Dacă te-ai gândit vreodată la asta, uite ce am descoperit.

Strângerea de mână din 1987 între Ronald Reagan şi Mihail Gobarciov, la semnarea Tratatului INF, oprea o cursă a înarmărilor cu ogive nucleare care se împuiase iepureşte pe hartă. Suna în sfârşit clopoţelul de recreaţie în cultura politică dark ce hrănise atâtea filme SF şi romane distopice ale anilor 70-80 cu scenariul unui armaghedon atomic provocat de SUA şi URSS.

Tratul INF interzice o clasă întreagă de rachete nucleare şi convenţionale terestre, cu o rază de acţiune între cinci sute şi 1 500 de kilometri. Tratatul ăsta a reuşit performanţa de-a ţine sub control, mai bine de 30 de ani, tendinţa de a împărţi mapamondul în carteluri nucleare, tipică Războiului Rece.

Ce a împins SUA, acum câteva zile, să-şi anunţe retragerea din Tratatul INF? Nu o agendă conspirativă din euforiile lui Michael Moore, ci faptul că Rusia ar fi încălcat, într-o veselie, toate prevederile acestuia.

Explicația la rece ar suna aşa: lăsând puţin la o parte motivele de panică legate de o nouă cursă a înarmării, renunţarea la Tratatul INF aduce şi un soi de limpezire a apelor. Se iese din ipocrizie. În timp ce America şi-a securizat graniţele NATO din Europa cu scuturi anti-rachetă şi cu forţe militare în doze decente, Rusia şi-a burduşit sferele de influenţă cu sisteme de rachetă. Aici este diferenţa de „retorică”.

Procesul de retragere din tratat va dura şase luni. Strict militar vorbind, retragerea din Tratatul INF înseamnă pentru SUA intrarea într-un echilibru al muniţiilor, fiindcă se va putea înarma acum în concordanţă cu ritmul heirupist al Rusiei şi-al Chinei.

Pentru că nu a fost parte a înțelegerii, China a putut să-şi întărească arsenalul într-un veritabil desfrâu al sectorului de apărare în Marea Chinei de Sud. Tovarăşul Xi Jinping nu este doar un amator de digitalizare orweliană a spaţiului public, ci şi are şi un vis de Starcraft: să obţină în eprubetă o armată de talie mondială până în 2049. Unii – tot mai mulţi – zic că o să-i iasă.

Novator 9M729 se numește racheta rusească despre care SUA susţin că încalcă Tratatul INF. Unde anume se află cuibul acestei rachete? Greu de spus, dar uşor de speculat, dacă ţinem cont de câteva detalii.

Regiunea Kaliningrad, fortăreaţa militară a Rusiei de la frontiera baltică a NATO. Aici sunt deja sisteme de rachetă Iskander-M. Şi tot aici ar putea fi pitită şi Novator. Dar cum o ascunde Kremlinul? Din ce spun analiștii militari, prin încălcarea unui alt document: Tratatul privind Cerul Deschis.

Rusia se află printre cele 34 de ţări care au semnat Tratatul Cer Deschis şi care şi-au dat acordul să fie subiectul unor misiuni de monitorizare aeriană, atunci când contextul o cere. Tratatul are anumiţi parametri privind distanţele maxime de zbor şi numărul de operaţiuni de monitorizare pe un an.

Potrivit cotelor pe 2019, SUA pot efectua anual opt zboruri de observare deasupra Rusiei, fiecare zbor în sincron cu încă un stat semnatar, de fiecare dată cu altul. Rusia – tot opt zboruri observaţionale. În 2014, anul anexării Peninsulei Crimeea, Moscova a introdus pe nepusă masă o limită de sub 500 de kilometri pentru zborurile observaţionale cu decolare de pe Aeroportul din Kubinka, un orăşel amărât din regiunea Moscova.

Din câte reiese dintr-un document declasificat al Departamentului de Stat al SUA, acesta este aeroportul pus la dispoziţie de Kremlin pentru zborurile observaţionale ale Statelor Unite deasupra teritoriului Rusiei cu direcţia Kaliningrad. Distanţa de la Kubinka la Kaliningrad este în jur de 1 200 de kilometri. Deci, cufărul cu secrete al ruşilor din regiune este impecabil securizat prin această încălcare, prin limita de cinci sute. Din 2016, Washingtonul a depus eforturi diplomatice constante pentru a negocia cu Rusia eliminarea acestei limite. Ruşii au zis nu. În rest, orice alt obiectiv, cu pornire din Kubinka, poate fi monitorizat pe o distanţă de 5 500 de kilometri. Șmecherie, nu?

Mai întâi, a ieşit la înaintare adjunctul ministrului rus de Externe, Serghei Riabkov, înainte ca SUA să-şi anunţe decizia luată. Riabkov a spus că moroiul american își va plasa în România şi-n Polonia rachete de croazieră Tomahawk dotate cu focoase nucleare. După care, un interviu oferit de un analist rus, Pavel Felgenhauer, pentru Europa Liberă a agitat spiritele la Bucureşti. Felgenhauer a declarat că rușii au elaborat sistemele Kinjal (de fapt, tot rachete Iskander), care pot fi montate pe MIG-31, cu dedicaţie specială pentru România.

Apoi, la câteva zile distanţă, Ministerul rus al Apărării a reîncălzit mesajul deja cronic al Kremlinului: scutul anti-rachetă de la Deveselu e rău, este menit ca să spulbere Mama Rusie, distrugeţi scutul ca să fim sigur că SUA respectă Tratatul INF. Totul aureolat de zâmbetul irizat, ca un tăiş, al ambasadorului Rusiei din România, Valeri Kuzmin, vulpea bătrână trimisă la Bucureşti ca să aibă grijă ca manipulările Rusiei să ajungă acolo unde trebuie.

Ca să înțeleg și mai multe din acest nor de informații, l-am sunat și pe expertul în securitate internațională Claudiu Degeratu.

Și acum să revin la întrebarea mea legată de rachetele îndreptate spre România.

Anul trecut, think tank-ul Atlantic Council a grupat într-un raport cam la ce se rezumă opulenţa balistică din Crimeea. Zona asta ar fi înarmată cu sisteme Bal şi Bastion, care pot atinge ţinte din strâmtorile Turiciei şi din porturile României şi Bulgariei. Rusia lucrează, totodată, şi la modernizarea unei unităţi, numite FEODOSIA-13, care a stocat până în 1994 o pepinieră de bombe nucleare. Rămâne, însă, Crimeea principalul focar de acţiune balistică de la Marea Neagră sau mai sunt şi nişte hotspot-uri de pe litoral necunoscute?

„Cu siguranţă există în Crimeea şi armament nuclear, există şi Mig-urile, lansatoarele Kinjal. De asemenea, există şi vasele care pot avea capacităţi de lovire. Nu există încă acele sisteme noi, pe care le tot anunţă, cu rachete hipersonice etc. Însă indiferent de cum oscilează bugetul apărării şi programul de modernizare al armatei ruse, Crimeea rămâne cheia, pentru că foloseşte la maximum factorul-surpriză, dată fiind distanţa scurtă (de România – n.m)”, mi-a explicat expertul în securitate.

În privinţa montării unor sisteme statice de rachete americane în România, Degeratu mi-a mai declarat:

„Nici nu avem nevoie de un sistem static. Aproape orice vas american de luptă poate să intre în Marea Neagră şi să poarte şi rachete nucleare dacă este nevoie. Ruşii ştiu foarte bine că superioritate balistică americană este pe mare, pe submarine şi vase, precum şi pe cale aeriană. Ruşii ştiu prea bine asta. Restul e spectacol, război media”.

Tratatul INF are un frate mai mic: Tratatul New START. E despre reducerea armelor strategice, e semnat între SUA, pe vremea lui Obama, şi Rusia din timpul lui Dmitri Medvedev şi va expira în 2021, cu opţiunea de prelungire până în 2026. Trump consideră acordul o porcărie marca Obama care-i avantajează pe ruşi – de pe poziţia asta „sentimentală” vor demara negocierile de menţinere sau exit. Iar analiştii militari americani zic că ieşirea din INF dărâmă automat piesele de Domino, bila de bowling, fierul de călcat şi peste cel de-al doilea tratat.