Momente când românii n-au mai așteptat Statul și s-au apucat de treabă, iar Statul și-a bătut joc

A venit şi a trecut protestul #şîeu, a fost o mobilizare cât de cât, s-a inaugurat metrul de autostradă de la Suceava, s-a protestat prin ţară, oamenii profitând de ocazie să îşi mai verse nervii pe guvernare.

PSD-ul a încercat să bage un fake news grosier. A folosit o imagine din Rusia ca să mintă cum că ar începe lucrările la Autostrada Moldovei. Dragnea a rostogolit şi el mai departe minciuna şi a fost iar nervos într-un atac la Ştefan Mandachi, omul de la care a pornit ideea protestului. Probabil e ofticat că iar a fost huiduit când a ieşit pe stradă, în ciuda tuturor pomenilor cu care a încercat să îi mituiască pe oameni.

Nu e vreo noutate că pesediştii mănâncă rahat. Nici că nu doar Dragnea, ci şi autorităţile locale au încercat să îl intimideze pe Ştefan Mandachi și l-au acuzat că n-ar avea autorizaţie de construcţie şi că va fi amendat. În ultimii ani, toate instituţiile statului au fost deturnate de la scopul lor legitim şi transformate în instrumente de hărţuire a criticilor coaliţiei de guvernare. Pe mine însă povestea cu „ba nu-i, ba uite e!” autorizaţia de construcţie m-a sictirit cel mai tare fiindcă e ceva emblematic pentru statul român.

Politicienilor adesea le place să facă apel la solidaritate, sociologii acuză lipsa coeziunii sociale, influensării de pe Facebook ne bat obrazul că n-avem spirit civic. Nu zic că nu există un sâmbure de adevăr în toate astea, în special în ultima. Dar, dacă românilor le lipseşte spiritul civic, nu e doar o chestie de educaţie, ci ţine şi de modul în care statul român descurajează sistematic lucrul respectiv şi îl penalizează de fiecare dată când se iveşte ocazia.

Uite doar câteva exemple de români care au vrut să facă un bine pentru comunitatea lor şi autorităţile şi-au bătut joc de ei.

Au păţit-o doi băieţi din satul Preajba, comuna Malu Mare, judeţul Dolj. Fiindcă n-au mai vrut să vadă cum li se transformă drumul de acces către case în mlaştină, de fiecare dată când îi dă puţin cu ploaie, tinerii ăştia au pus mâna, au luat roaba, nişte cărămizi, şi au pietruit singuri strada. Frumos exemplu de iniţiativă civică, nu?

Eu aşa aş zice, dar nişte vecini de-ai lor nu au fost de acord, i-au reclamat la poliţie, care a deschis un dosar de cercetare penală pe numele lor. Ce contează că şi primarul a admis că oricum n-avea bani să facă un drum decent acolo, statul te poate amenda sau chiar băga în puşcărie, dacă faci lucrări fără autorizaţie. Poate dacă n-ar trebui să aştepţi cu lunile sau anii după hârtiuţele mântuitoare nici nu ar fi o atât de mare problemă.

Cazul acesta nu e nicidecum singular, li s-a întâmplat şi unor localnici din comuna Butea, judeţul Iaşi. Opt ani au tot sperat că o să le repare autorităţile judeţene drumul de patru kilometri (4 KM!), singura lor legătură cu capitala Moldovei. Sătui să tot aştepte şi să îşi rupă maşinile în gropi, oamenii au pus mână de la mână şi au reparat ei drumul. S-au ales cu dosar penal primarul şi șase localnici. La fel au păţit şi nişte săteni din Uliuc, judeţul Timiş.

Ce s-a întâmplat în comuna Marginea din Suceava pare desprins dintr-o poveste suprarealistă. Întâmplarea ar putea face obiectul unui documentar, din ăla care câştigă premii la festivalurile internaţionale de profil, că se minunează străinii de lucruri posibile doar în România.

Când au venit inundaţiile peste comună, a fost distrus podul care făcea legătura între ea şi restul lumii. Oamenii au aşteptat opt luni să vină statul, să remedieze situaţia, până s-au enervat şi s-au pus ei să ridice un pod, pe care l-au terminat într-o zi, fără niciun ban din partea autorităţilor. Dacă te uiţi la filmările de pe pagina de prezentare a comunei, o să vezi cât de mândri sunt de munca lor. Au şi simţul umorului - au vopsit podul verde, să fie ecologic, ca în Uniunea Europeană. E exact genul de fază care le poate da oamenilor simţul de adeziune la comunitate. Drept răsplată pentru munca lor, Direcţia Apelor Siret a înaintat poliţiei o sesizare penală, că au construit podul de capul lor. Oamenii au fost nevoiţi să îl dărâme, dar au zis că o să îl facă piesă de muzeu, să nu uite de ziua în care au făcut într-o zi ce n-a reuşit statul în opt luni. Între timp, podul rutier ridicat de autorităţi e pe cale să se dezmembreze.

Nici acesta nu e un caz singular, a păţit-o şi un localnic din comuna Budeasa, din judeţul Argeş. Omul a construit un pod pe cheltuiala proprie, pe care a fost nevoit să îl dărâme, că l-a dat un vecin în judecată. Uneori prostia săteanului român merge mână în mână cu cea a autorităţilor.

Asta li s-a întâmplat unor oameni din comuna sibiană Şelimbăr. În România încă există peste 50 000 de gospodării fără curent electric. Asta înseamnă probabil câteva sute de mii de cetăţeni români care n-au acces la o utilitate de bază în ziua de azi. Sibienii din poveste s-au hotărât că, totuşi, ar vrea să trăiască în secolul 20 (dacă în 21 nu se poate), şi au construit singuri o reţea electrică.

După ce au terminat lucrările, a venit Electrica, acea companie teoretic privată, dar la care statul deţine peste 48% din acţiuni, şi le-a naţionalizat munca. La o adică, doar nu trăim în Somalia sau alt paradis libertarian, cum să îţi deţii propria reţea de electricitate? Însă, după ce s-au mutat mai mulţi oameni în zonă, care au vrut şi ei să se racordeze, Electrica a luat vechiul transformator, plătit de oameni, şi l-a dus altundeva. Pentru cel nou tot oamenii au fost puși să plătească.

Adică reţeaua construită din banii tăi e a statului, că e utilitate publică, dar după ce ţi-o ia în primire n-are nici un fel de obligaţie faţă de tine. Bănuiesc că oamenii se pot consola cu gândul că măcar nu s-au ales şi cu dosar penal.

E vorba de Asociaţia Dăruieşte Viaţă, care construieşte în Bucureşti primul spital de oncologie şi radiologie pediatrică din ţară, că statul român nu e capabil. Totul se face la standarde de Occident, acolo unde rata de supravieţuire a copiiilor bolnavi de cancer e de aproape 90%, spre deosebire de România, unde unul din doi copii diagnosticaţi moare.

Investiţia se face integral din donaţii şi fonduri private, că reprezentanţii statului doar au promis deocamdată. Autorităţile au alte priorităţi. Doamna Firea de exemplu a vrut să dea 15 milioane de euro pentru statui doar anul trecut. În orice caz, campania mergea chiar neaşteptat de bine, oamenii erau în grafic cu strângerea de fonduri, până a venit statul român şi era să îi lase pe oameni fără posibilitatea de a primi donaţii.

În disperarea sa de a mai acoperi din găurile de la bugetul de stat, Ministerul Finanţelor a adus anul trecut o serie de modificări Codului Fiscal în urma cărora doar 2% din ONG-urile care activează în zona de sănătate ar mai fi fost eligibile să primească donaţii din profitul firmelor. Afectate ar fi fost şi Asociaţia Dăruieşte Viaţă, şi spitalul de oncologie, dar, din fericire, ticăloşia statului a dus la o mobilizare exemplară din partea oamenilor şi companiilor. Doar OMV Petron a donat 10 milioane de euro pentru proiect. Mastercard a plusat cu un milion.

Acum Ministerul de Finanţe a mai găsit o metodă de ultimă oră de a le pune oamenilor beţe în roate, cu ceva registru care nu există, dar în care eşti obligat să te înscrii, dacă nu vrei să îţi suspende activitatea.

Deşi avem la guvernare un partid pretins social-democrat, PSD-ului nu îi pasă de persoanele cele mai vulnerabile social. Acelaşi Executiv care a vrut să lase fără finanţare ONG-urile din domeniul sănătăţii a lovit şi în cele care ajută persoanele cu dizabilităţi.

În urmă cu doi ani a dat o ordonanţă de urgenţă prin care a modificat hoţeşte nişte prevederi ale Codului Fiscal, menite să ajute ONG-urile care lucrează cu persoane cu handicap. La noi funcţionează aşa-numitele ateliere speciale, în care indivizii care suferă de o anumită dizabilitate pot munci, în funcţie de posibilităţile lor. Nu e vorba doar de bani, atelierele astea le oferă oamenilor respectivi o comunitate, un simţ al apartenenţei şi al faptului că pot face şi ei ceva productiv, ca membri ai societăţii, să se simtă incluşi.

Tocmai din acest motiv legislaţia prevedea nişte beneficii pentru ele. Exista obligaţia pentru companiile cu mai mult de 50 de angajaţi să angajeze un număr de persoane cu handicap, în funcţie de numărul total de angajaţi, să plătească o sumă anuală statului dacă nu o fac, sau să cumpere în cuantumul aceleiaşi sume produse/servicii de la atelierele speciale.

Puse în faţa alegerii respective, companiile care nu angajau persoane cu dizabilităţi mai întotdeauna alegeau să cumpere produse de la ateliere, că de ce să dai bani statului, când poţi ajuta nişte oameni cu probleme? Guvernul a scos însă posibilitatea respectivă și a lăsat doar varianta angajării sau a plăţii sumei către buget. Motivaţia oficială a fost una incredibil de cinică, cum că aşa ar ajuta oamenii să fie angajaţi, când, de fapt, intenţia era să ajungă la bugetul de stat banii care înainte mergeau la ONG-urile care ajută persoane cu dizabilităţi.

Evident că oamenii n-au crezut balivernele Guvernului şi au ieşit să protesteze, la fel cum au făcut-o şi la începutul acestui an, când Executivul a hotărât că n-are bani pentru ei și a încercat să paseze responsabilitatea în cârca autorităţilor locale. Probabil că dacă persoanele cu dizabilităţi n-ar exista, ar fi mai uşoară viaţa socialiştilor de caviar din PSD.

Nota bene: nu susțin, prin acest articol și aceste exemple, că ar trebui să treci peste stat de fiecare dată, să construiești de capul tău, fără autorizații și, eventual, fără un studiu de fezabilitate (ah, cât de detestat a ajuns și acest cuvânt din cauza Statului). Am vrut să vezi însă inițiativele altor români care au ajuns la capăt. Capătul răbdării, anduranței și sacului cu soluții. Dincolo de felul în care au acționat, mai bun sau mai rău, fiecare dintre aceste exemple, și altele numeroase care mai sunt, reprezintă un semnal de alarmă la care Statul se preface surd.