Români care s-au întors din străinătate după mulți ani mi-au spus ce i-a șocat la țara lor

Românii care au plecat în străinătate, după care s-au întors în țară, au fost mereu subiect de discuții: uneori de miștocăreală, precum în cazul lui Florin Răducioiu, fotbalistul care, după șase săptămâni de stat în Italia, a „uitat" como se dice la asta in romena. Alteori au fost priviți cu invidie, pentru că românii din țară simțeau că cei plecați în Vest încep să fie cumva diferiți de cei rămași pe plaiurile mioritice. În fine, ideea e că oamenii ăștia văd uneori ceea ce noi, românii care am trăit numai aici, nu mai vedem. Sau ne prefacem că nu vedem.

Exact ca în bancul în care Gheorghe stătea cu pantofii găuriți în ploaie și vine Ion și îl întreabă ce mai face. „Bine!", răspune Gheorghe. „Cum bine, nu îți intră apă în pantofi", îl întreabă Ion. „Păi, și dacă zic că fac rău, nu mai îmi intră apă?", răspunde Gheorghe. Tocmai despre apa din pantofi, adică despre lucrurile care ar trebui să ne deranjeze și cu care ne-am resemnat sau obișnuit am stat de vorbă cu cei care au venit sau au revenit în România. Am întrebat câțiva dintre românii care au stat foarte mult departe de țară ce i-a surprins cel mai mult în momentul în care s-au întors. Iată ce mi-au răspuns:

Alex Tocilescu a trăit multă vreme în Germania și s-a întors în România, în București, unde a lucrat în publicitate.

„Am plecat din România în 1989, când aveam 11 ani, din motive care nu țineau de mine, și m-am întors 20 de ani mai târziu din motive atât de numeroase încât am scris o piesă de teatru despre ele. În anii în care n-am stat aici am venit în fiecare vară, oamenii se schimbau, mai apărea câte o clădire nouă pe ici-colo, un pod, un magazin, mai spoia cineva o clădire istorică – dar în principiu lucrurile rămâneau la fel. Când m-am întors definitiv, mi-a fost foarte ușor la început, pentru că mă simțeam ca un turist și totul mi se părea mai mult comic decât tragic. Țin minte că am râs de o bucată de metal care ieșea din pământ lângă intrarea librăriei Cărturești și care părea să fie făcută ca să-ți priponești calul și că mă amuzau toate panourile din parcuri (din Grădina Icoanei, de exemplu) pe care scria că un oarecare primar (dintre care unii se află astăzi în pușcărie) a făcut posibil ca parcul respectiv să fie atât de frumos.

Și nu doar că mă simțeam ca un turist, dar eram un turist într-un oraș suprarealist, care funcționează cumva în ciuda celor care-l conduc, și nu datorită lor. Mă uimeau schimbările sezonale de borduri (în Frankfurt, unde am locuit multă vreme, nu-mi amintesc ca cineva să fi schimbat bordurile vreodată pe strada mea) și senzaționalul dezinteres al tuturor pentru lucrurile astea, pentru furtul pe față din banul public. Pe de altă parte, m-am bucurat să mă întorc într-un loc care mi-e atât de familiar, un loc în care știu fiecare colțișor și fiecare clădire din cartierul în care stau, dar în care totuși descopăr încă chestii pe care nu le-am observat până acum (o casă, o mașină abandonată, un capac de canal din anii 1920)."

Alexandre Toma s-a născut în Franța, din părinți români. A venit în mai toate vacanțele de vară în România, iar de anul trecut la mutat la Cluj-Napoca, pentru a studia la facultate.

„Primul șoc a fost să văd cât de puțin sunt respectate regulile de circulație în România, comparativ cu Franța. Nu puteam să concep că cineva poate întoarce cu atâta lejeritate pe linia continuă. Apoi, există mari diferențe între diferite grupuri de români, pe care le-am remarcat în interacțiunea cu un coleg, care este mulatru și care vine din zona Caraibelor. Unii români, în special cei cu educație mai multă, sunt foarte deschiși și interesați de alte culturi și se comportă foarte frumos. Interacțiunea cu ei este foarte ok. Alții, mai ales cei cu educație mai puțină, sunt foarte rasiști. La un moment dat, un taximetrist a refuzat să ne transporte, pentru că acest coleg al meu are un alt fel de ten decât noi. Un altul ne-a luat, noi vorbeam între noi în franceză în spate și nu știa că vorbesc românește. Taximetristul vorbea cu altcineva la tefefon și ăi spunea că are o cioară în spate", spune Alexandre Toma.

Dora Groza a plecat din România în anul 2008 și s-a stabilit în Germania. Este creatoare de bijuterii și pictoriță. În acest an, a revenit în țară și a stat mai mult timp, pentru că a organizat, după multe vreme, expoziții în Târgu-Mureș și în Luduș. Ea crede că societatea românească are mari probleme.

„În primul rând, sunt bulversată de situația politică. Mai concret, politica românească este un dezastru. Mă mir că oamenii văd că țara nu merge în direcția bună și continuă să îi voteze pe aceiași politicieni.

Apoi, este șocant să văd importanța pe care oamenii o dau bisericii. Adică, unii merg mai degrabă la biserică decât la medic și preferă să plătească acatiste decât să facă ceva concret pentru societate. Este inadmisibil să avem tot mai multe biserici cu cupole aurite, în timp ce școlile sunt așa cum sunt, iar în spitale oamenii mor din infecții banale. În plus, sunt tristă pentru că tinerii acordă atât de puțin interes școlii. Sunt sigură că acești copii sunt bulversați și nu mai știu ce să aleagă. Știu că școala nu mai este ceea ce a fost pe vremea mea. Însă tinerii trebuie să înțeleagă că investiția în educație este cea mai bună."

Michael Werner este germano-român. A început să vină în România încă din perioada comunistă. După 1989, s-a îndrăgostit de România, dar și de o româncă cu care s-a căsătorit. Michael Werner s-a stabilit în comuna Românași, din județul Sălaj, are copii care vorbesc mult mai bine limba română decât limba germană și își câștigă existența ca traducător autorizat de Ministerul Justiției. Werner activează în mai multe organizații, precum asociația pasionaților de numismatică și în Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei, pentru că, în fond, și primii regi ai României au fost germani. Michael Werner spune că, înainte de 1989, a fost șocat de sărăcia și mizeria în care trăiau românii.

„Nu era nimic în magazine. Parcă eram pe altă planetă. Acum, m-am obișnuit foarte bine aici și mă simt foarte bine în România. Românii sunt foarte prietenoși: vor să știe cine ești, ce faci, de-al cui ești și de ce ai venit în România. Când au auzit că vin din Germania s-a întâmplat să mi se spune: știi, am și eu un prieten în Berlin, Konnert. Îl cunoști? Cum să cunoști pe toată lumea într-un oraș precum Berlinul?", se întreabă Michael Werner. El mai mărturisește că, înainte de a se decide să se stabilească în România, fusese în țară de mai multe ori și credea că știe suficient de bine țara. Însă abia după ce s-a stabilit definitiv în țară și-a dat seama că nu cunoștea absolut nimic despre România.

Eduard Boboc este român dar s-a născut în URSS și a trăit în mai multe orașe din Basarabia: în Fălești, în Glodeni, în Chișinău. Dar a stat și în Moscova. În Chișinău a lucrat, printre altele, ca jurnalist pentru televiziunea publică moldovenească. La Cluj a venit pentru a-și da doctoratul în istorie. Și -a ales ca temă războiul din Transnistria. Pentru teza sa de doctorat a făcut o serie de interviuri cu combatanți ai războiului de pe Nistru care a urmat destrămării URSS, dar și cu personalități precum Mircea Snegur, fostul președinte al Republicii Moldova. A vrut să facă un interviu și cu Igor Smirnov, așa-zisul președinte al Transnistriei. A dat telefoane, a încercat pe diferite căi să îl contacteze, dar fără rezultat.

Eduard Boboc a vrut să facă o glumă amară și a intrat într-un internet-cafe din Cluj și și-a făcut o adresă felixdjerjinski@yahoo.com. Felx Djerjinski era fondatorul poliției secrete sovietice CEKA, precursorul NKVD, KGB și FSB. I-a trimis un email lui Igor Smirnov cu câteva întrebări. A doua zi a avut șocul să primească pe adresa sa de email, nu pe cea falsă, un email în limba rusă care începea cu „Stimate domnule Boboc, președintele Smirnov a primit întrebările dvs….".

În Cluj, primul său șoc cultural a fost legat de salubritate.

„Când am venit aici, am cumpărat o înghețată și am vrut să arunc ambalajul. Am umblat cu el în mână jumătate din centrul Clujului. Căutam un coș de gunoi în care să îl arunc. În Chișinău și în Moscova, coșurile de gunoi sunt puse pe trotuare. Abia apoi mi-am dat seama că la Cluj coșurile de gunoi sunt puse pe stâlpii de iluminat, ca nu cumva să se cațere șobolanii în ele. Este o soluție mai bună, dar, la început, pur și simplu, nu am văzut coșurile de gunoi", spune Eduard Boboc. El mai spune că românii din Transilvania sunt mai reci, mai închiși decât cei din Basarabia. De asemenea, vagoanele de tren sunt mai mici decât în fostul spațiu URSS. „În fosta Uniune Sovietică, trenurile au ecartament mai mare decât cel european și sunt vagoane mai mari. Eu eram obișnuit să circul de fiecare dată cu vagon de dormit, pentru că distanțele sunt mai mari. Până la Moscova mergeam trei zile cu trenul. Când am ajuns în România, am văzut că cele mai multe dintre vagoanele din trenuri au banchete. Mi se păreau mult mai mici. Însă mi-am dat seama că este o soluție mai practică pentru distanțele mai mici pe care le au de parcurs trenurile românești", mai spune Eduard Boboc.