Clovnul din filmul „IT” mi-a amintit de Dumnezeu și l-am iubit pentru asta

Mi-am ales un scaun pe rândurile din spate ale cinematografului, cât mai aproape de ieșire. Urma să vizionez un film de groază pentru prima oară din anul 2000 încoace, așa că mă așteptam să nu fiu pregătit pentru asta. Mi-am scos păturica de pluș pe care o adusesem în rucsac și mi-am pus-o în poală, ca să mi-o pot pune în cap în caz de nevoie.

Nu știam dacă o să rezist să văd până la sfârșit It, filmul cu clovnul Pennywise. Ultima oară când am văzut un film de groază a fost în liceu. De atunci am evitat toate filmele de genul, cu zombi, cu ucigași în serie, cu vrăjitoare, cu fantome. Nu m-am uitat nici măcar la trailere. Dacă-mi pui coloana sonoră a unui film de groază celebru, ies din cameră. Genul ăla de gagică sunt.

Și iată-mă, totuși, într-un cinematograf, gata să încalc tradiția veche de 17 ani. Chestia e că a fost o vreme în care îmi plăcea la nebunie clovnul Pennywise. În copilărie eram înnebunită după filme de groază. Mereu încălcam regulile puse de părinți și mă duceam acasă la prietenele mele să ne uităm la It cel original, la Tăcerea Mieilor, la Chucky, păpușa ucigașă. O babysitteră s-a uitat la Exorcistul în sufrageria noastră, iar eu m-am prefăcut că dorm, dar am stat pe scări și m-am uitat la film cu ea, printre barele balustradei, ca să văd ce se întâmplă când un demon posedă o fetiță. Anxietatea pe care o simțeam mă distra maxim, voiam să simt și mai mult.

Dar, în liceu, mi-am pierdut credința creștină pe care mi-o insinuaseră ai mei. Imediat după asta, n-am mai putut să mă uit la filme de groază. Motivele pentru pierderea credinței au fost mai multe și destul de standard: existența altor religii, evoluția, problema răului etc. Dar efectul a fost devastator. E cea mai mare pierdere din viața mea și încă nu m-am recuperat după ea – poate n-o să-mi revin niciodată, dar asta e altă poveste. Ce legătură are ea cu un clovn mâncător de copii? Toate legăturile posibile, dragă cititorule, iar eu mi-am dat seama de asta abia după ce am văzut remake-ul filmului, după atâția ani.

Inițial, mi-a fost mult mai puțin frică de film decât mă așteptasem. Au ajutat și muzica excelentă, și dialogurile tâmpite, și clișeele. Dar apoi, o pictură cu ochii goi a început să se miște și să terorizeze un copil, iar eu am strigat „Nu!" și am alergat direct spre ieșire. Am făcut câțiva pași pe hol, m-am încurajat singură – „haide, băi, e doar un film, nu fi copil, poartă-te ca un adult!" – și m-am întors pe scaun.

Apoi s-au întâmplat alte mizerii. Niște copii răi și înalți i-au băgat cuțitul în burtă puștiului nou-venit. Unul dintre copiii ăștia răi a intrat într-un tunel de scurgere. A fost urmărit de niște copii-zombi, apoi i-a sărit în față clovnul și eu iar am strigat „Nu" și am fugit pe hol, la luminile strălucitoare și liniștitoare. Chestia asta s-a repetat de câteva ori, dar până la urmă am reușit să văd aproape tot filmul, cel puțin două treimi din el. La final, publicul a aplaudat și a râs ușurat, dar eu m-am simțit tristă.

Revăzându-l pe Pennywise, am înțeles ce mă atrăsese la el. Îți dă atâta curaj. Ca să-l învingă pe clovnul malefic, copiii nu trebuie decât să-și confrunte propriile frici. Clovnul nu le poate face rău cât timp nu se tem de el.

Pe vremea când îl iubeam, Pennywise se potrviea perfect cu perspectiva mea religioasă. Credeam, la fel ca toți creștinii, că o zeitate atotputernică mă protejează: avea un plan detaliat pentru mine, ca pentru fiecare dintre copiii lui. Cu credința în suflet, nu mă temeam de moarte, pentru că aveam promisiunea vieții veșnice. Ideea de pierdere nu mă speria, pentru că știam că Dumnezeu îmi va reda tot ce am pierdut. El îl ținea pe Satana departe, să nu mă poate atinge.

Cei care n-ați fost credincioși niciodată, să știți că e destul de mișto. Chiar extraordinar, până în clipa în care îți dai seama că e o mare păcăleală. Dar acum știu atât de multe despre frică. Numai dacă mă uit la știri mă ia amețeala și mă apucă o anxietate care nu mă lasă să dorm, de parcă zvârcolelile mele ar putea salva lumea. Nu salvează nimic. Știu asta, dar nu mă pot controla. Îmi e atât de dor de Dumnezeu; parcă am un gol înăuntrul meu, mi-e dor de curajul pe care mi-l dădea.

În It există un moment în care ni se arată niște copii care plutesc prin aer, ca niște îngeri sau niște suflete. E o imagine plină de speranță, ca și cum aceste spectre sunt ființe vii care așteaptă să fie reînviate. Dar știm că asta nu e posibil, nici în filme, nici în viață. Orice și oricine a murit nu se mai întoarce, oricât de mult tânjim uneori la asta.