Am 21 de ani și ascult Iris neironic (ca să n-o faci tu)

E nasol să fii tânăr, rocker și să ai și gusturi fine la muzică. Pentru că asta ori te duce într-un cerc restrâns de bikeri unde poți să asculți ce vrei și să bei cât vrei fără să te judece nimeni, ceea ce-i foarte cool, ori ajungi undeva unde se uită lumea ciudat la tine. Pentru că ești înapoiat și pentru că, what the fuck, de ce Iris și rocăreală când poți asculta Guess Who, Delia sau orice altă mizerie comercială fără sens. Dar hai să-ți explic pas cu pas (vorba președintelui) de ce am gusturi muzicale atât de exotice.

Multă lume are impresia că dacă ești rocker și te-ai născut între ‘90 și 2000, ai moștenit pasiunea asta de la ai tăi, care probabil erau niște rockeri rebeli când măicuța ta a rămas gravidă cu tine. Da’ nu-i chiar așa. Din copilărie mi-amintesc că taică-meu era mai chill, asculta mai mult Holograf, da’ nu „Banii vorbesc” sau alte piese hard. Asculta albumul ăla din 2000, cu „N-am știut”, „Undeva departe” și alte hituri siropoase care-l făceau pe Bittman un rockstar vânat de mame singure. Apoi tata s-a dat pe radio, cu piese mai comerciale, iar în cele din urmă a ajuns chiar fan Carla’s Dreams. Îți dai seama ce dezamăgire a fost asta pentru mine. Iar mama are o combinație dubioasă de gusturi: de la manele, la piese arăbești și până la, cireașa de pe tort, Lara Fabian.

Totuși, dragostea pentru IRIS a apărut când am dat prin biblioteca tatălui meu de o casetă IRIS. Iar Compact și Holograf nu m-au atras la fel de mult, așa că am tot ascultat caseta aia până am descoperit și alte piese și albume. Și de atunci nu m-am oprit niciodată din ascultat.

Dacă asculți Guns N’ Roses, AC/DC sau Steelhart, probabil apreciezi timbrul ăla vocal destul de unic, care nu se compară sub nicio formă cu agresivitatea forțată a soliștilor de thrash metal, cum ar fi Hetfield de la Metallica. Ei, cam asta-i și diferența dintre Minculescu de pe vremea când făcea muzică bună cu Iris și Kempes, de la Cargo, când Cargo încă era mai cunoscută pentru „Ziua vrăjitoarelor” decât pentru „Dacă ploaia s-ar opri”: cel dintâi are vocea mai subțire, a la AC/DC, în timp ce a lui Kempes sună mai mult a un răget (nu că ar fi un lucru rău).

Bine, aproape de timbrul vocal al lui Minculescu era și Toni Șeicărescu, pe vremea când mai avea voce și Direcția 5 era o trupă de rockeri, nu de indivizi ajunși la criza vârstei mijlocii care cântă balade comerciale cu Lidia Buble în speranța că mai impresionează pe cineva.

Ca să te convingi cât de tare era vocea lui Minculescu cândva, ascultă piesa asta:

Când au apărut, Minculescu și gașca nu erau inspirați neapărat de trupe autohtone precum Roșu și Negru și a lor „Pseudofabulă”, da’ erau fani AC/DC, Deep Purple, Judas Priest sau Whitesnake. Le plăceau atât de mult trupele astea încât au împrumutat foarte mult din stilul lor. Au fost acuzați și de plagiat: de exemplu, „De vei pleca” e foarte asemănătoare cu „We wish you well”, de la Whitesnake, „Să nu crezi nimic” e aproape identică cu „Don't believe a word”, de la Thin Lizzy. Și exemplele pot continua. Dar asta nu i-a oprit pe cei de la Iris să devină zeii rockului românesc. Pe români nu i-a interesat dacă era sau nu plagiată vreo piesă, atât timp cât suna foarte mișto. Și-au scos și piese originale care au încântat generații întregi. Și pe mine încă mă-ncântă.

Rock-ul e pentru indivizii ăia singuratici care când vor să se care dintr-un loc sau din viața cuiva, o fac pur și simplu. E genul ăla muzical care-ți dă iluzia de libertate și un aer de rebel. Dar înainte de toate astea, rock-ul te lasă să te bucuri de-o chitară, de niște tobe, de un bass bun și de niște versuri ceva mai alese. Totuși, rockerașii rebeli mai ascultă și balade. Dacă ești rocker, nu înseamnă că ești mai puțin sensibil sau că tre’ să umbli tatuat din cap până-n picioare, îmbrăcat mereu în blugi albaștri și geacă de piele.

Iar Iris a știut să alimenteze aerul ăla rebel, vezi „Trenul fără naș”, dar și partea aia mai sensibilă, fără a cădea însă-n plasa-n care a căzut Holograf după ‘98, vezi „Mătase albă”.

Da, Minculescu a avut o voce foarte mișto, dar Iris nu înseamnă și n-a însemnat doar Cristi Minculescu. Ăsta s-a cărat în Germania sau pe unde s-a mai dus, când și cum a vrut. Iar când s-a întors la Iris și l-a scos pe ușa din dos pe Rafael, a ținut să menționeze în turneul de revenire că vor concerta Cristi Minculescu & Iris, nu doar Iris. Or, treaba asta-i cam nasoală. Iris merge și cu și fără Minculescu, chiar dacă vocea lui e aparte. Drept dovadă, ultimul album al trupei, condusă acum de Nuțu Olteanu: „Lumea toată e un circ”. E foarte mișto, păstrează amprenta Iris, iar Costi Sandu (noul solist al formației) face treabă foarte bună, fără a încerca să-l copieze pe Minculescu.

Iris nu e singura trupă românească la care merită să tragi cu urechea. Holograf, pe timpul când Bittman era pletos, cânta foarte mișto. La fel Pro Musica, iar dacă vrei și-o recomandare, bagă-ți căștile și ascultă „Alexandra”, dar de preferabil pe varianta de vinil. „Celelalte Cuvinte” rămâne și ea o trupă aparte. Versurile la care a contribuit și Pitiș sunt fantastice, iar stilul lor instrumental e cu totul deosebit.

Nici cu Direcția 5 n-ar trebui să-ți fie rușine, decât dacă le asculți piesele de după 2003. Atunci nu se cheamă că asculți Direcția 5, ci piese de stors lacrimi după ce te-a părăsit iubitul sau iubita. Poți să te orientezi cu brio și către Compact, care a scos de-a lungul timpului albume foarte faine și includ aici și „Fata din vis”.

Dar ca să revin la datele problemei, ideea e că ascult Iris și alte trupe românești vechi pentru linia melodică și versuri. Pe vremea când apăreau formațiile astea lumea asculta muzică la radio, pe vinil sau pe walkman. Astăzi, din păcate, mulți folosim zilnic YouTube-ul, unde ne interesează mai mult fundul tipelor din clipul Despacito decât muzica-n sine.

Așadar, ascult Iris neironic la 21 de ani pentru că oamenii ăștia cântau la instrumente, nu făceau muzică electronică pe calculator în care clipul e mai important decât melodia. La laptop pot să scot și eu hituri, dar la un instrument muzical mă cam îndoiesc. Deci, nu, nu-i nicio problemă dacă asculți și tu piese mai vechi, trupe expirate sau artiști morți de ceva timp. Fă-o fără griji, chiar și neironic.