De ce ultimul sezon „True Detective” e prea snob

E începutul lui 2017. Sunt la un curs de filmologie, obosit, iar un profesor vorbește cu entuziasm despre Collateral – filmul cu cea mai „cool” versiune a lui Tom Cruise și cea mai uncool a lui Jamie Foxx. Oricum, tipul vorbește despre lumină și „măiestria” cu care Michael Mann a folosit granulația ca să arate dinamica curajoasă dintre bine (Foxx) și rău (Cruise). Poate a fost din cauza lipsei mele de somn sau poate faptul că nu dădeam două cepe degerate pe proful ăsta. Sau poate era ideea că „frecușul ăsta de idei” îmi ardea o gaură în portofel. Dar l-am întrerupt cu o întrebare (rară).

„Cum ai putea să știi tu toate alea?”

Când am pus întrebarea, parcă am scos ceva din interiorul unui fursec cu răvaș. Deși-mi amintesc bucățele din teoria filmului predată de el, în mare parte au legătură cu căcăturile pe care le debita.

Există un motiv pentru care-ți împărtășesc această poveste. Pentru că trebuie să-ți dai seama de unde vine indiferența mea pentru sezonul al treilea din True Detective. Pe atunci, credeam că profesorul meu era un bădăran pretențios (da, acel cuvânt) și aveam aceeași părere despre serial (minus partea cu bădărănia). Am stat în pat cu gripă un weekend întreg și am tot văzut și revăzut cele cinci episoade (din opt) ca să înțeleg de ce criticii le-au considerat grozave. La dracu, nu mă sfiesc să spun că Mahershala Ali este cu siguranță unul dintre actorii mei preferați, iar tipul ăsta strălucește în rolul pe care-l joacă. E plăcut să vezi o întoarcere la șablonul cu păpuși dubioase, imagini indecente și întâmplările unui polițai de la țară, de tipul celor din filmele lui David Fincher. Dar un serial TV care încearcă să-și reînvie trecutul glorios este o minciună: de parcă dacă „imiți” măiestria o poți și echivala. Deși tehnicile vizuale și stilurile familiare sunt la locul lor, nu este îndeajuns pentru mine ca să mă împiedice să spun exact cum mi se pare: pretențios.

De obicei evit cuvântul ăsta, definit de arta care încearcă să impresioneze cu mai multă formă și stil decât posedă în sine. O bună parte din cariera mea poate fi definită de fuga de acest cuvânt – doar o serie de eforturi să fac acel lucru „profund” fără să devin superficial pe parcurs. Deci nu-i ofer cale de scăpare rapidă.

Când m-am uitat la True Detective (2014) pe vremea când aveam cablu tv, am fost tentat să folosesc cuvântul cu litera „p” . În fiecare săptămână mă uitam la acest 87 la sută serial nou HBO și-i urmăream pe detectivii Marty Hart (Woody Harrelson) și Rust Cohle (Matthew McConaughey) care încercau să vâneze un psihopat dintr-un cult care înfigea coarne în capul victimelor ca distracție. Fiecare episod ți-l arată pe McConaughey cum debitează din ce în ce mai dubios prostii pseudointelectuale în timp ce partenerul său, Harrelson, își dă ochii peste cap ca un tată dintr-un sitcom. Chiar și după finalul dezamăgitor (nimic extraordinar), i-am dat câteva puncte pentru că era nou și proaspăt. O frumusețe de dramă televizată.

În sezonul trei pare că scenaristul Nic Pizzolatto îl imită cât poate el de bine pe Pizzolatto. Ce vreau să zic este că înțeleg. Criticii au încercat să-l facă praf fiindcă a mers în altă direcție cu sezonul doi și a înlocuit mlaștina cu un căcat californian noir, în care un individ confuz se luptă cu vântul. Sezonul trei este doar Pizzolatto care le-o trage criticilor. Pentru că din nou, ești într-un oraș sudist fictiv (West Finger, la nord-vest de Arkansas). Din nou ai doi masculi alfa super serioși – un bărbat de carieră bârfitor, Ronald West (Stephen Dorff), și un partener introspectiv și antisocial, Wayne „Purple” Hays (Ali). Și din nou, ai un mister cu copii dispăruți care se întinde pe mai multe perioade (1980, 1990 și 2015), iar asta lungește artificial un mister - păpușile dubioase din paie.

Pentru o bună parte, aș putea fi în continuare de acord cu asta. Dar pe parcurs, scenele încep să semene cu o auto-parodie. Îți amintești interogatoriul de la poliție cu amintiri teatrale menite să-ți ofere baza misterului? Asta s-a întors; același detectiv rebel versus oamenii de carieră. Ah, turele cu mașini s-au întors și ele, în care doi tipi trag cu arma și fumează trabucuri. Și bineînțeles, nu poți uita de luptele de concentrare facială dintre detectivi care interoghează martori obscuri fără să aibă nici cea mai vagă idee ce fac. Deși faptul că Amelia (nevasta lui Hays, Carmen Ejogo) îl citează pe Einstein este o dovadă cât de cât validă, încă mai rămâne o cantitate decentă de rahat filosofic de evitat. Ce este nou din punct de vedere conceptual? Nu prea multe, dar se face o referire interesantă la rasă – Hays face o aluzie la bariera invizibilă de care se lovesc minoritățile în carieră – deși nu intră în detalii mai departe.

După fiecare episod, gândurile mele ajungeau să fie cam următoarele (fără spoiler): … o, acea persoană este încă vie? E ciudat. Uau, victima aia a zis ceva care nu avea niciun sens. Ciudat din nou. O, au vrut neapărat să cred că cealaltă persoană era criminalul. Pierdere de vreme. De ce tot o menționează pe „fiica” care nu apare niciodată și este uitată un episod mai târziu? Am urmărit doar cinci episoade și mă simt ca și cum mă-nvârt într-un cerc.

Poveștile ca asta așa funcționează. Supracompensarea prin vizual și dialog exagerat ca să imite ideea de mișcare în firul narativ. Introduc straturi de întrebări cu răspunsuri care ajung să fie rudimentare. Adică, nu a fost conceptul de „viață după moarte” cel mai simplu răspuns la nebunia de pe insula din Lost? Nu a dezamăgit Dexter când a transformat criminalul într-un păcălici? Nu cumva fiecare film al lui Lars von Trier în care jonglează cu cruzimea (The House That Jack Built) și frumusețea (Melancholia) este o scuză proastă ca să-și vizualizeze cele mai bolnave fantezii? Iar finalul de la True Detective nu s-a simțit ca fiind grăbit? Răspunsul este da la toate întrebările.

Ce spun de fapt este că True Detective mi-ar fi căzut mai bine dacă mi-ar fi dat ceva cu substanță, fără să mă enerveze la culme. Ar fi fost mai bine dacă ar fi încercat o identitate diferită de cea din trecut. Și ar merge mult mai lin dacă nu ar fi atât de țipător. Exact asta se întâmplă când presiunea și arta nu merg bine împreună. Și până nu sunt convins de contrariu, o să-i spun pe nume. Pretențios.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.