Români care și-au văzut părinții cum se ceartă îți spun cum te afectează asta

Familia tradițională din România se ceartă. E un fapt, nu-ți trebuie statistici pentru asta, doar uită-te în jur. Iar cearta părinților peste capul copiilor este ceva la fel de obișnuit. Poate nu ți se pare nimic periculos în asta, dar psihologii spun că nu e nevoie să-l lovești pe copil sau să urli la el ca să-l afectezi emoțional.

„Mulți copii provenind din familii cu înalt grad de conflict manifestă deseori probleme emoționale, de comportament, de adaptare și un nivel redus al stimei de sine. După un astfel de episod la care au fost martori, copiii pot dezvolta atacuri de panică, frici, fobii, pot avea dificultăți în a adormi sau chiar coșmaruri. Alți copii pot sări în sprijinul părintelui mai slab, în speranța că-l va proteja pe acesta de părintele violent.

Pentru acești copii, mediul familial violent este ceva „normal”. Mai târziu, va repeta poate ceea ce a văzut în familia lui de origine și va deveni și el un posibil abuzator. Alți copii vor crede că „mami” și „tati” se ceartă din cauza lor și vor considera că ei sunt vinovați.

Aceștia pot dezvolta reacții dezadaptative atât față de proprii părinți, cât și în alte medii pe care le frecventează (grădiniță, școală, de exemplu). Astfel de reacții pot merge de la retragere vizavi de grupul de copii, tristețe, lipsă de concentrare în activitățile pe care le desfășoară și până la structurarea unor tulburări emoționale și mai târziu, tulburări de comportament”, mi-a explicat psihologul clinician Mariana Marican, șeful Centrului de Consiliere şi Sprijin pentru Părinţi din cadrul Direcției Generale pentru Protecția Copilului și Asistență Socială din sectorul 4.

Dacă ea nu te-a convins, uite ce spun adulți ai căror părinți se certau de față cu ei când erau copii. Unii dintre ei au fost copii înainte de 1989, când divorțul era ceva rar, chiar tabu, așa că părinții lor, captivi într-o căsnicie nefericită și toxică, își vărsau nervii unii pe alții. Deseori, de față cu copiii.

„Am două amintiri mai vii în minte. Odată, când aveam vreo șase ani, eram în dormitorul meu și am auzit cum mama și tatăl meu se certau. Tata a început să dărâme mobilă, să distrugă chestii prin casă, și apoi a început să o bată pe mama. Am ieșit din camera mea și am încercat să dau în tata, dar m-a dat la o parte și o lovea în continuare pe mama. De la lucruri mărunte se certau. Mama îl ruga pe tata să facă anumite treburi în casă și asta ducea mereu la certuri. Adică și mama îl instiga.

A doua amintire este și momentul care a declanșat divorțul. Într-o seară, tata se uita la un meci de fotbal și mama îl pisălogea să ducă gunoiul. Îl am și acum în minte cum s-a ridicat și s-a dus în viteză spre ea, i-a înfipt mâna în gât, a dat-o cu capul de perete și i-a spart capul. Îmi aduc aminte foarte clar cum s-a dus la chiuvetă și s-a spălat pe mâini de sânge. Am în minte cum se scurgea sângele cu apă în chiuvetă. Eu eram pe hol, mă uitam la ei.

Nu-mi spuneau niciodată să mă duc la mine în cameră, astea nu erau evenimente unice, se întâmplau des. Și nu vorbeau cu mine despre ce se întâmpla și de ce.

Acum, adult, încerc mereu să evit conflictele. Dacă doi oameni se ceartă, iau distanță. Nu știu cum m-a afectat. Când eram mic, și mai târziu, am încercat să nu fiu ca tata, să nu fac ca el.”

„La noi nu a fost alcoolul de vină, ci un caracter violent și vechea credință a bărbatului român că doar așa îți ții nevasta sub control. Personal am asistat îngrozită la doar două bătăi când eram mică. Sau cel puțin doar atât îmi aduc aminte.

Nu uit însă atmosfera tensionată din casă din momentul în care tata intra pe ușă. Și motanul nostru negru se facea nevăzut.

Taică-miu nu suporta să fie contrazis, iar furia lui se traducea rapid în violență fizică. Mama era de vină pentru orice, iar bătaia începea la orice oră din zi sau din noapte. Frate-miu era terorizat. Se făcea mic într-un colț al patului, plângea și tremura de frică. Alt temperament, soră-mea se băga s-o apere pe mama, deși era mama ei vitregă, și și-o lua și ea.

Din „boule”, „prostule” și „nenorocito” nu-i scotea. Lecțiile făcute împreună cu el erau un coșmar, dacă nu mâncai ce zicea el, mâncai la schimb bătaie. Soră-mii și acum i se face rău dacă îi dai lapte, pentru că era obligată să-l bea. În blocul cu pereți subțiri din Berceni, vecinii știau că tovarășul economist de la parter își căsăpea familia. Dar nimeni nu intervenea niciodată.

Nici ea și nici frate-miu nu au reușit să treacă de tot peste traumele din copilărie. Le-au marcat deciziile și oamenii ăștia doi au învățat cu sacrificii mari ce greșeli faci când nu te crezi suficient de deștept sau că nu meriți lucruri bune. În ce mă privește, trauma e vie și acum. Și eu am fost profund afectată și încă nu mi-am iertat tatăl. Și poate nu o s-o fac niciodată. Resping din start invitațiile la pozitivism de fațadă care cer să ne iertăm părinții, oricât ne-ar fi greșit, pentru că „așa se cade” sau pentru că „acum e bătrân”. Fiecare își rezolvă socotelile cu trecutul cum știe și cum poate.”

„Am o amintire foarte puternică de când aveam vreo cinci ani. Ai mei se certau ore întregi, de la bani. Eu nu înțelegeam atunci, dar am priceput mai târziu că taică-miu își pierduse locul de muncă și au fost vreo doi sau trei ani în care a lucrat numai ea. Și într-o seară au început să se certe groaznic. Cred că tocmai luase salariul mama, că erau foarte mulți bani prin casă, și la un moment dat a aruncat cu banii ăia pe jos, prin casă. Și eu m-am speriat atât de tare că am fugit în spatele casei, stăteam la casă și avea o mică vie în spate, m-am ascuns acolo. A trecut cred vreo jumătate de oră până taică-miu a venit să mă caute, deci le-a luat ceva până mi-au observat lipsa.

Cred că asta este una dintre cele mai nasoale amintiri. Certurile erau de față cu mine și cu fratele meu. Se certau în bucătărie, de cele mai multe ori, și dormitorul nostru era lipit, nu aveam cum să nu auzim. Nu au vorbit cu noi despre asta, să încerce să ne explice în vreun fel. Când eram mică, eram foarte rezervată în a le cere părinților mei orice. Adică, dacă vedeam bomboane în vitrină sau ceva ce-mi doream, sau ai mei mă întrebau ce îmi doream de ziua mea, întotdeauna spuneam că nu vreau nimic. Mi-era frică să nu se certe din nou din cauza banilor. În timp, m-am îndepărtat de ai mei din cauza acelor certuri groaznice.

Maică-mea ne punea mâncarea în farfurie și cred că întotdeauna am fost constrânsă să-i iau apărarea sau au fost momente în care i-am spus chestii nasoale lui taică-miu doar pentru că îl vedeam pe el ca fiind inițiatorul certurilor, deși nu era întotdeauna de vină. Nu cred că un cuplu poate să-și protejeze complet copiii de certuri, și poate nici nu ar trebui să facă asta, să-l izoleze total de realitate.

Dar dacă se întâmplă, poate ar trebui să stai lângă ei, să le explici că ei doi nu se urăsc, că chestiile astea se mai întâmplă, că asta nu înseamnă că ei îl iubesc pe el mai puțin. Așa el poate nu va simți nevoia să se îndepărteze de părinți, așa cum am simțit și am făcut eu.”

„Totul pleacă de la trecutul tatălui, anume că a făcut închisoare politică șapte ani jumate, în care psihicul lui a rezistat incredibil, doar că era mai mereu nervos, se enerva din orice și replica înjurând, absolut despre orice, pe oricine și oriunde.

Certurile la care eram martori, căci oriunde asta era valabil și în preajma copiilor, erau de fapt scene de înjurături. Ținta principală era mama. Mai apoi, când a considerat el că suntem destul de mari, ne mai trăgea și nouă câte o repriză de înjurături. Mie, în special, că eram singurul băiat în casă, mai am patru surori.

Putea să fie și violent, dar cu noi n-a fost niciodată. Înjura, țipa, amenința, dar se mulțumea cu spusul. Așa că am învățat de la maestru cum e cu înjurăturile și le adresam și eu, de ce să mint. Asta am auzit, asta am învățat. Bine, nu înjur oriunde, oricând sau pe oricine. Ținta principală e fosta soție.”

„Se certau săptămânal, din orice ieșea scandal. Deseori, mama ne lua în brațe ca n-o lovească tata. El ne bătea pe toate trei. Certurile porneau de la băutura lui și de la gelozie. Și de la părinții lui, care îi reproșau că mama nu a avut zestre. Clar m-a afectat. Am făcut alegeri greșite, primul meu soț a fost agresiv și gelos. Pentru cei doi copii ai, mi-am asumat rol de mamă și de tată. Nu știu cum ar fi să ai doar rol de mamă, de femeie. Am făcut ce am văzut la mama. Trebuia mereu să fiu bărbată, ca mama. Am știut mereu ce nu e bine, dar niciodată nu am fost în stare de mai mult. Am făcut numai alegeri proaste la bărbați, cred că m-a afectat situația asa din copilărie, dar și alegerile mele nepotrivite. Sfatul meu pentru părinți este să evite pe cât posibil să se certe în fața copiilor pentru că îi pot destabiliza psihic.”

„Cred că asta este prima mea amintire, despre o ceartă a părinților mei. Fără șto. Contextul e că ai mei s-au despărțit încă de când aveam doi-trei ani, așa că nu țin minte să fi avut vreodată vreo familie completă. Taică-miu mergea luni întregi să cânte în străinătate, iar lucrul ăsta a deteriorat relația lor. În plus, el era din București, iar mama într-un oraș din provincie. În urma divorțului lor, am rămas cu ea. Niciodată nu s-a pus problema de violență fizică între ei.

Dar țin minte foarte vag, ca printr-un vis, data asta când venise tata în vizită. Mă luase prin oraș, iar când m-a adus, izbucnise o ceartă între ei. Eram copil mic, așa că fără să mă gândesc fugeam ba la unul, ba la altul, și le puneam mâna la gură, ca să nu mai zbiere. În afară de asta, exista clasicul conflict de bârfă-învinovățire a celeilalte părți a familiei.
Lucrurile astea, și mai ales povestea cu prima amintire, cred că m-au marcat. Sunt o persoană destul de pașnică și împăciuitoare. Și cam toată viața am fost. Însă cu siguranță că să crești doar cu maică-ta e dureros, că în cazul meu a trebuit să-și asume și rolul de tată, iar lucrul ăsta ne-a oprit din a dezvolta o relație clasică mamă-fiu. Cu niște psihoterapie, cred însă că poți ajunge cât de cât un om funcțional.”