Animalele de companie fac numai porcării!

Animalele de companie sunt mișto – sunt drăgălașe, te iubesc necondiționat și uneori îți amintești că pe vremuri erau sălbatice și, practic, ai animale sălbatice în casă și ești stăpânul lor, ceea ce te face să te simți puternic. Dar uneori, animalele astea pot fi nesuferite și fac porcării imense. Iată niște exemple.

Ilustrații de Sam Taylor. Urmăriți-l pe Twitter la @sptsam sau vizitați-i site-ul la samtaylorillustrator.com.

Acum câțiva ani, eram la o fostă prietenă și ne uitam la TV, când a intrat soră-sa cu cei doi dobermani ai ei. Amândoi erau plini de sânge pe față, ca și cum tocmai uciseseră un miel și-i mâncaseră intestinele. Drăguți câini dobermanii. Soră-sa ne-a explicat că i s-a întâmplat ceva super enervant în timp ce se plimba prin Regent Park.

Se pare că cei doi câini idioți ai ei atacaseră și uciseseră un terrier sub ochii proprietarului devastat. Tipa se amuza cât de ciudat și neașteptat a fost totul și a mai și făcut mișto de proprietar că „plângea ca un copil” pentru că îi murise cățelul în fața lui. Părea că povestește o anecdotă despre altcineva. A fost cea mai tulburătoare chestie la care am asistat vreodată.

Cam pe vremea când a ieșit The Business, eu și colegul meu de apartament vorbeam încontinuu ca Danny Dyer. Cu „curvo”, “târâtura dracu’”, din astea. Acum mi-e și jenă când îmi amintesc ce penibili eram. Prietenul meu avea un papagal, Neil, care bineînțeles că a preluat rapid expresiile pe care le foloseam constant.

Într-o noapte, prietenul meu s-a întâlnit în club cu o tipă cu care făcea sex din când în când. Inevitabilul s-a produs și au luat imediat taxiul spre apartamentul nostru, unde au sărit unul pe altul pe canapea. Deodată, ca într-un film prost, papagalul Neil a început să chirăie: „CURVO! CURRRVO!” Nu l-aș fi crezut pe colegul meu de apartament că s-a întâmplat așa dacă nu l-aș fi auzit pe papagal chirăind zilnic aceeași tâmpenie doi ani la rând după asta.

În mod surprinzător, asta n-a speriat-o pe tipă, așa că au continuat sexul bine mersi, cu înjurături pe fundal.

Aveam vreo 10 ani când a ieșit filmul Valiant – cel cu porumbelul din lemn care vrea să intre în armată - și am devenit obsedat de porumbei. Ciudată obsesie pentru un copil de 10 ani, presupun, dar părinții mei au fost drăguți și mi-au luat un porumbel călător, Valiant, când am împlinit 11 ani. Îl aveam de câteva luni și-mi plăcea să-l privesc cum pleacă și cum se întoarce înapoi din peregrinările lui.

Într-o zi, am observat că șchiopăta, avea o aripă frântă și nu arăta prea bine, așa că, gândindu-mă că un porumbel care nu poate zbura nu mai are niciun rost pe lume, am hotărât să-i curm suferința. L-am luat din cușca lui și l-am așezat ușurel pe jos, după care i-am aruncat o cărămidă în cap.

Încă se mișca, așa că a trebuit să-l izbesc din nou. Îmi amintesc că m-am uitat în sus în momentul ăla și am văzut că o vecină privea cum omor pasărea care, la urma urmei, n-avusese nicio problemă inițial. Știu că poate vă par un psihopat, dar în momentul ăla mi se părea că e singurul lucru bun pe care îl pot face.

Eram la casa de la țară a unchiului și a mătușii mele, de Crăciun, împreună cu părinții și surorile mele mai mici. Verișorul meu mai mare era un tip popular, pe care-l cunoștea toată lumea la școală și îi plăcea să disece animale la biologie. Ne invita la el acasă, ne aștepta îmbrăcat în costum de camuflaj și trăgea în noi cu pușca cu aer comprimat. Avea un șarpe ca animal de companie și-l lăsa să umble liber prin garaj, ceea ce ne îngrozea când mergeam acolo să luăm o sticlă de suc.

În fine, sora lui mai mică primise un hamster drăgălaș drept cadou de Crăciun, îl băgase în cușca pe care i-o cumpăraseră părinții ei și-l lăsaseră în garaj în timpul serii. M-am trezit a doua zi dimineață din cauza unor tânguiri plângărețe. Am coborât și am văzut un hamster mort și regurgitat pe podeaua garajului.

Nu cred că e nevoie să vă explic ce s-a întâmplat.

Tocmai ne mutasem în casă nouă, iar părinții mei își luaseră liber de la muncă să vopsească camerele. La final, au dat o petrecere la care au invitat o grămadă de lume, printre care și un cuplu foarte serios care probabil era important pentru că era clar că tata voia să-i impresioneze.

Mama și-a petrecut seara gătind tot felul de chestii elaborate, aranjând flori și decoruri, iar tata și cu mine am improvizat un bar în grădină. Totul era pregătit și arăta țais, așa că ne-am dus la culcare.

A doua zi dimineață, am găsit șase grămezi de caca de câine albastru în toată bucătăria și pe carpeta de la intrare. Am presupus că câinele nostru o fi băut vopsea fără să-și dea seama, iar stomacul i-a respins-o, cum era și normal. Mama s-a panicat, iar tata era tăcut și agitat, dar am făcut repede curat și am primit oaspeții pe ușa din spate și a fost ok. Petrecerea a ieșit atât de bine, încât nu l-am mai pedepsit pe nemernicul ăla mic.

Mama urăște ideea de animale în casă pentru că e genul care transformă casa într-un palat al curățeniei.

Și totuși, printr-un miracol, când eram mai mici, eu și sora mea am convins-o să ne lase să ținem niște pisoi. Pisoii cam zgâriau, ca toți pisoii, dar în primele săptămâni, n-au făcut daune majore.

Dar apoi am dat cu bâta-n baltă. Mă certasem toată ziua cu sora mea, care avea șase ani pe atunci. Cum adormise pe canapea, mi s-a părut ocazia perfectă să mă răzbun. Am luat una dintre pisici și i-am aruncat-o pe față. Pisica s-a speriat, sora mea s-a speriat și mai tare și a urlat, iar eu am fugit. Din fericire, soră-mea are încă amândoi ochii, deși pisica a zgâriat-o bine pe obraji. Mă bucur că mi-ați dat ocazia să mă eliberez de povara asta de pe suflet. Îmi pare rău, surioară.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe povești adevărate:

Povești de căcat

Povești de groază la WC-ul public

Întâlniri dezastruoase

Dragostea n-a murit, o ia la buci în toaletă