Am fost la o fermă nazistă abandonată

Fotografii de James Lee Curtis Taete

Colegii mei de birou merg mereu în locuri exotice, fac lucruri periculoase, pe când eu părăsesc rar biroul. Nu-mi plac înălțimile, mă tem de ape adânci și nu suport să conduc mașina. Cele trei mari frici ale mele sunt impotența, mucegaiul și naziștii. Așa că, atunci când am fost rugat să investighez o ascunzătoare a naziștilor din Canionul Los Angeles, am profitat de ocazia de a face o nebunie măcar o dată.

Îmi doresc din toată inima să nu fi făcut asta. Murphy Ranch, cum e numită, a fost construită în 1933 de către naziștii americani bogați Winona și Norman Stephens pentru a găzdui o comunitate nazistă independentă. Simpatizanții naziștilor făceau exerciții militare, cu gîndul că războiul din Europa se va întinde până în America. Nu s-a întâmplat așa ceva, iar ferma a fost abandonată. Nu arăta îngrijorător, dar eram absolut sigur că o să găsesc destule lucruri în legătură cu care să-mi fac o grămadă de gânduri și de griji.

După ce am condus până la capătul unei străzi rezidențiale, am ajuns la o intrare spre Camp Josepho, numele actual al zonei recreaționale în care e localizată ferma. O barieră împiedică vehiculele neautorizate să intre în tabără. Am lăsat mașina și am început drumul prin canion. Am ajuns la o intersecție și am lăsat punga cu sticle goale de bere ca semn în cazul în care ne rătăceam, ceea ce eram sigur că o să pățim.

Ca și cum nu era de ajuns că umblam prin pădure la o temperatură de 40 de grade, am găsit și calea spre Murphy Ranch: un șir nesfârșit de scări.

Erau niște scări înalte, abrupte și periculoase și la fiecare pas îmi imaginam că o să mă rostogolesc până jos și o să-mi crăp capul, după care o să fiu transportat la spital cu elicopterul și o să trăiesc toată viața cu proteze.

Odată ajunși la Murphy Ranch, am găsit avertismente despre căpușe peste tot. Tot ce știu despre căpușe e că ți se prind de corp și îți sug sângele și au boala aia, Lyme. Din fericire, purtam pantaloni scurți, așa că le era foarte ușor să se prindă de picioarele mele. Norocul lor.

Primul reper peste care am dat a fost o benzinărie. În primul moment am crezut că era un fel de altar pe care se sacrificau virgine evreice în numele unu zeu nazist păgân (se pare că nu știu prea multe despre obiceiurile naziștilor). Auzisem deja că proprietarii fermei fuseseră convinși să construiască tabăra de către un german pe nume Herr Schmidt, care susținea că avea puteri supranaturale și comunica cu spiritele în timpul liber. Așa că mi s-a părut foarte plauzibil să-i placă și sacrificiile umane.

Cercetările mele au confirmat totuși că aici n-au avut loc sacrificii, ci petreceri. Erau cutii goale de bere și spray-uri peste tot. Cred că Fuhrerului nu i-ar fi plăcut oamenii ăștia care beau bere americană caldă la ferma lui.

Lângă stația de benzină era un rezervor mare de apă care arăta de parcă se trăsese în el cu tunul. În centrul rezervorului era depresiune imensă, care m-a făcut să vreau să investighez mai mult. „Să investighez mai mult”, adică să fug urlând în direcția opusă pentru că acolo se întâmplase probabil ceva oribil. Am deschis trapa de la baza rezervorului și era plină cu cutii de bere goale. Singurul lucru oribil care se petrecuse acolo trebuie să fi fost un tip care a vomitat.

Ultima construcție importantă peste care am dat era zona de locuit. Ne-am prins că se locuise aici din cauza chiuvetelor sparte și a sobelor care zăceau peste tot. Pe vremuri, probabil era lux. Dar acum nu era prea drăguț.

În loc să ne întoarcem pe unde am venit, am hotărât (împotriva voinței mele) să ne plimbăm mai mult prin tabără în direcția opusă. Eram sigur că văzuserăm tot ce era de văzut și că dacă vom alege un traseu nou, voi fi mâncat de urși. Mai lăsasem și punga aia cu beri goale ca semn și eu nu suport să fac mizerie în pădure. După cum puteți vedea în fotografia de mai sus, am cules chiar și o pereche de chiloți murdari pe care un nemernic îi lăsase în urmă. Nu suport ideea ca o tabără nazistă să fie murdară.

Aveam mâncărimi pe tot corpul. Simțeam gândaci peste tot, chiar dacă nu-i vedeam. Probabil erau în capul meu. Am sărit jumate de metru în aer când mi-a ieșit în cale o șopârlă. Nu era mai mare ca degetul meu mic, dar sigur era veninoasă. I se citea în ochi. Era o șopârlă ucigașă.

După alte 20 de minute de opriri dese ca să-mi trag sufletul, am ajuns la o poartă mare de fier. Asta era intrarea principală a fermei. Nu existau scări periculoase, doar un drum liniștit care ducea înapoi în punctul din care plecasem. Dacă am fi mers un pic mai departe de scările alea, am fi găsit drumul ăsta și n-aș mai fi avut atacurile alea de panică. Dar experiența m-a făcut să-mi înving teama de a cădea, de urși și de simpatizanți ai naziștilor. Pentru asta, sunt veșnic recunoscător.

@dave_schilling

Traducere: Oana Maria Zaharia