Radiografia protestelor din ultimii ani cu camera foto

Ioana Moldovan a ieșit acum trei ani pe străzile de la Universitate ca să vadă ce făceau oamenii acolo, dar și cum arată „astăzi" un protest în aceeași zonă în care, în anii '90, minerii aduceau pacea cu panseluțe și bătaie. Au fost câteva momente tensionate și în Bucureștiul lui 2012, dar Ioana a trăit și mai intens la protestele din Turcia și Ucraina în ultimii ani.

De săptămâna asta, până pe trei mai, Ioana are expoziția foto #Protest la F64, unde a adunat fotografii realizate în Turcia, Ucraina, România și Kosovo. Tu poate o știi după poza virală cu balonul dăruit de un copil unui jandarm în Piața Universității. Sau poate îi știi pozele de la bâlci, ori pe cele realizate într-o Ucraină în care, pe un ger de crăpa democrația pe la colțuri, oamenii se baricadau de bocancul autorităților și Ioana le documenta viața pe Maidanul european. Indiferent ce parte a muncii sale de fotojurnalistă știi, eu am vrut să văd cum e în spatele aparatului foto și ce simte după ce-a trecut prin astfel de mișcări de stradă.

VICE: Cum reușești s*ă *te detașezi* şi să ai o viață, după ce ești într-un anumit loc și-l documentezi prin fotografii?*
Ioana Moldovan: După ce vezi prin ce nenorociri trec alți oameni, și nu mă refer strict la proteste, ci la lucruri precum sărăcia extremă, fuga din calea războiului, abuzuri, discriminare, ajungi să apreciezi altfel ceea ce ai și propria viață. Mai mult ca sigur, anumite lucruri sau evenimente la care ești martor te fac să detești puțin specia umană și cruzimea de care e capabilă de mult prea multe ori, dar întodeauna se găsesc alte momente care să îți redea încrederea în măcar o parte din ea. Sau poate am avut doar norocul să nu fiu martora unor atrocități atât de mari, încât să mă facă să cred că totul e în zadar și că nu mai există și oameni buni pe lumea asta.

Cum erai când ai* început documentarea coloniilor muncitorești și cum te-au schimbat experiențele din Ucraina, Turcia, România și chiar Kosovo?*
Eram mai puțin experimentată. Probabil eram și mai puțin atentă la ce se întâmpla în lume, mai puțin preocupată de ce depășea zona mea de confort. Toate experiențele din teren sunt eminamente umane, nu numai cele de la proteste. De la viața oamenilor din coloniile muncitorești, la puterea de a reclădi a refugiaților sirieni din tabăra Za'atari, de la mirosul înțepător din mahalalele Addis Ababei, la universul complex al îmbătrânirii în România, de la balonul în formă de inimă din Piața Universității și până la gazele lacrimogene din Piața Taksim. Toate acestea mi-au dăruit o nouă perspectivă asupra vieții, mi-au deschis ochii asupra unor probleme, m-au făcut să încerc să înțeleg oamenii și circumstanțele care îi aduc în situații mai puțin fericite.

Ai spus de balonul de la Piața Universității, dat de un copil unui jandarm, scenă pe care tu ai surprins-o într-o fotografie.* Îți place că e populară?*
Mă bucur că e populară, că este a mea, dar nu știu dacă aș fi vrut să fie tocmai aceea cea care să ajungă atât de cunoscută. În ochii mei nu este nici pe departe cea mai bună fotografie sau cea mai grăitoare, dar, într-adevăr, momentul surprins a avut un mesaj care a prins. Totuși, nu-mi place să fiu etichetată doar după poza cu balonul.

Atunci, de la toate protestele, ce imagine ai alege drept cea mai grăitoare?
Îmi place foarte mult fotografia cu jandarmul și protestatarul față în față, când se vede aburul care iese din gura civilului. Concentrează într-un cadru ideea de protest, căci, în esență, este individul față în față cu autoritatea. Este o fotografie care se poate derula oriunde, nu are spațiu sau timp.

Când lași camera jos* și ziua s-a încheiat, te urmăresc evenimentele și ce ai văzut în stradă?*
Cred că fotojurnalismul m-a purtat prin aproape toate sentimentele posibile. Empatie, bucurie, tristețe, milă, frustrare, furie, frică, toate m-au încercat la un moment sau altul. Am fost profund impresionată de determinarea oamenilor din Gezi, furioasă pe poliția antirevoltă care trăgea cartușele de gaze direct în protestatari și marcată de numărul impresionant de oameni strânși în Euromaidan.

Am fost surprinsă de organizarea paramilitară a protestatarilor ucraineni, iar mai nou am fost uluită de rapiditatea cu care veteranii KLA (Kosovo Liberation Army) au dărâmat poarta clădirii guvernamentale. Am fost bucuroasă că au ieșit mii de oameni pe stradă în România și dezamăgită de „vedetismul" prezent printre protestatarii de la noi.

*Cu toate acestea în minte, cum ai spune că* *sunt protestele de acum?*
Protestele din ziua de azi nu mai sunt, totuși, răscoalele de pe vremuri. Generația actuală de protestatari este formată în majoritate din tineri educați, ancorați în realitatea în care trăiesc și capabili să înțeleagă dinamica puterii și abuzurile la care sunt supuși. Așa se explică de ce cele mai multe proteste din ultimii ani au izbucnit în urma unor decizii politice. În Ucraina, președintele Ianukovich n-a vrut să semneze acordul de asociere cu UE. În Istanbul, autoritățile voiau să distrugă un parc și să ridice un mall în locul lui.

În România, din 2012, a fost vorba de propunerea unei legi de reformăîn sistemul sanitar. Protestul a devenit cumva, începând cu Piața Universității din anii '90, lupta oamenilor pentru spațiul public. Acel spațiu al tuturor lăsat spre administrare autorității publice, o autoritate care însă nu mai reprezintă interesele populației. Ocuparea spațiilor publice devine astfel un simbol al revendicării și recuceririi puterii poporului. În Ucraina, au ocupat întreaga Piață a Independenței și trei clădiri guvernamentale. În Turcia, au ocupat parcul Gezi și piața Taksim, iar în București Piața Universității și bulevardele capitalei.

Este avantaj sau dezavantaj s*ă *fii femeie când fotografiezi astfel de mișcări de stradă?
Este puțin din fiecare. În situații de conflict, cred că un jandarm s-ar abține să dea într-o femeie pe cât de repede ar da într-un bărbat. Sau nu neapărat că n-ar da, dar ar da mai încet. Și nu cred că s-ar pune problema să ripostez.

Dar, uite, în tabăra de refugiați sirieni era un avantaj să fiu femeie și să fiu blondă, în sensul că toți erau amabili, ne invitau la ceai, erau foarte deschiși. Când ajungi la nivelul acesta de interacțiune, când bei un ceai împreună, oamenii îți spun mai multe. Acolo clar a fost un avantaj. De exemplu, am reușit să intru și în moschee, unde femeile n-au voie. Pe de altă parte, dacă aș vrea să documentez ceva despre jihadiști sau ISIS, n-ar fi inspirat să fiu femeie acolo. Depinde și de subiect, pentru că unele sunt mai ușor de accesat și subiectul te acceptă mai ușor când ești femeie.

*Ai fost până acum în vreun pericol mare? Nu neapărat altercație cu jandarmii.*
Nu am fost în vreun pericol de viață și de moarte, dar într-adevăr experiența din Taksim, din Turcia, a fost prima la proteste cu adevărat violente. A fost prima oară când am inhalat gaz lacrimogen și erau momente când nici nu mai reușeam să fac poze din cauza lacrimilor. A fost și un moment în care mi-a fost frică, când grupul de jurnaliști și de fotojurnaliști a fost prins la mijloc între protestatari și jandarmi. Mi-a trecut pe lângă cap o sticlă și când am realizat că se poate întâmpla ceva, mi-a tresărit puțin inima. Însă de oprit nu cred că m-aș opri încă. Nu știu ce ar trebui să mi se întâmple, dar ar trebui să fie ceva nasol ca să nu mai fac fotojurnalism.

Cum au reacționat cei apropiați când a fost vorba de aceste plecări* în zone de conflict?*
Țin minte că i-am spus în treacăt tatălui meu că vreau să merg la Istanbul, să documentez protestele de acolo. Nu cred că m-a luat în serios. De fapt, sunt sigură, pentru că a fost foarte surprins când m-a sunat după câteva zile și i-am spus că sunt acolo. Mamei i-am spus abia după ce m-am întors.

Cred că prima oară este cel mai greu. Cu timpul, persoanele apropiate se obișnuiesc cu ideea că ceea ce faci este foarte important pentru tine și cine ești tu. Asta nu înseamnă că nu își vor face griji mereu sau că nu mai trebuie să îți ții promisiunea că vei avea grijă. Am noroc că partenerul de viață este jurnalist și împărtășim aceleași nevoi și pasiuni. Dacă am înțeles ceva, este că e puțin nedrept să-i faci pe cei dragi să stea îngrijorați pentru tine, așa că prefer să le povestesc experiențele mele abia după ce ajung acasă.

Dup*ă *ce proiect fotojurnalistic ai vrea s*ă *fii cunoscută?
Greu de spus. Dacă mă gândesc la unele care să aibă o însemnătate sau să ridice niște semne de întrebare, sunt cel din seria coloniilor muncitorești și cel despre universul îmbătrânirii. Cel cu coloniile e însă și proiectul cu care am început acest drum de fotojurnalist și mi-este foarte drag. E clar că nu sunt obiectivă, dar acele fotografii mi-au rămas în suflet și se numără multe dintre preferatele mele printre ele.

Citeşte mai mult despre fotografiile Ioanei Moldovan:
Fotografiile Ioanei Moldovan de la protestul din Kiev ne-au dat pe spate De la admiraţie la groază în Piaţa Taksim Refugiaţii sirieni transformă o tabără de corturi şi containere într-un oraş viu