Cum irosesc foarte mult timp pe Internet, am observat un nou trend în lumea glumeților și memarilor de pe Facebook - trendul nihilismului, al meta-umorului și al glumițelor post-ironice care a intrat recent în mainstream.

S-au dus vremurile în care era suficient să pui un text vag amuzant pe ceva poză ancorată-n evenimente actuale ca să capeți atenție și mii de like-uri, acum e foarte cool s-o arzi în zeci de straturi de ironie, poate-n felul ăsta ai noroc și nu observă lumea cât de nesigur ești. Suntem pe Internet doar, e relativ simplu să mimezi miserupismul și cinismul total.

Pe stradă, când ai de interacționat cu oameni reali și nu doar niște pixeli care aplaudă furtunos de fiecare dată când postezi o mostră de meta-sarcasm, e mai greu, te înroșești, te trec toate transpirațiile, ți se pune un nod în gât și parcă nu mai e atât de simplu să fii witty, cinic și spontan și cum naiba te mai consideri tu când faci dank memez în photoshop/paint.

D-aia am ales să scriu din proprie experiență toate tipurile de experiențe prin care treci ca meta-umorist.

Acum, să nu se înțeleagă că am venit aici să critic tot trendul ăsta. E un fenomen la care iau parte zilnic, e practic viața mea. Că o fac bine, că n-o fac bine, habar n-am, îi las pe alții să judece, că nu-mi stă-n fire să practic autofelația. Vreau doar să-l analizez la rece și să vorbesc într-o manieră cât mai pseudointelectuală despre el.

E o lume în care totul se face ironic. Se ascultă manele ironic, se râde ironic, se discută politică ironic, se suge pula ironic. Uneori nu-ți mai dai seama nici tu dacă faci o chestie ironic sau pentru că-ți place. De exemplu, eu am ascultat atât de mult timp manele ironic, încât au ajuns să-mi placă și să ascult pe bune. Dacă-n urmă cu trei-patru ani eram genul de ratat rasist care asculta Paraziții și se pișa nervos pe manele și romi, acum sunt genul de om care se enervează când aude adolescenți întârziați care-l critică pe Salam.

Toți meta-umoriștii ăștia care au răsărit ca ciupercile după ploaie sunt niște oameni foarte, foarte anxioși. Dacă e să-i iei la întrebări despre condiția lor, ei se declară autiști, dar într-o manieră ironică, pentru că-n adâncul sufletului știu foarte bine că folosesc abuziv termenul. Pe Internet, își construiesc o imagine de oameni foarte încrezători, cu cuvintele mereu la ei, ca să-și mascheze temerile, deși-s foarte nesiguri.

Eu, de exemplu, mă simt foarte la nelalocul meu când e să întâlnesc persoane noi. Sunt băiatul ăla tăcut și timid pe care-l ignoră toți oamenii integrați în societate. Sigur, în grupul meu de prieteni, pe care-i cunosc de mult timp și alături de care am trecut prin câteva beții, sunt aproape la fel ca pe Internet. Glumeț, aproape sociabil, nici n-ai zice că-s același om care se fâstâcește precum o școlăriță timidă când dă bună ziua casierei de la LIDL. Dar scoate-mă pentru câteva secunde din zona mea de confort și s-a dus totul pe pulă, parcă-mi ies la suprafață toate slăbiciunile pe care am muncit atât de mult să le ascund prin sarcasm de doi lei.

Pe Internet e cu totul altă poveste. Jignesc, trollez, mă bag în seamă cu necunoscuți fără niciun stres. Doar alți trolli mai capabili mă pot pune într-o situație stânjenitoare, dar ăia nu-s așa mulți la număr și mă am bine cu ei. Iar, dacă se întâmplă totuși să se lege unul de mine, am dezvoltat mecanisme destul de eficiente de detensionare a situației. Mă face unul prost, neamuzant sau ratat? „Da, așa e, sunt neamuzant și ratat, că bine zici. Bravo, patroane, m-ai dovedit, mi-ai arătat tu mie! Opaaa, tocmai ți-am castrat căile de atac, parcă nu mai e așa fun să mă trollezi, nu?" E fun să trolezi doar când îți vezi victima cum se enervează și spumegă incoerent. Dar în viața reală, din păcate, nu-i la fel de ușor.

Dacă vine unul mai înalt, bine făcut și sigur pe el și se ia de tine, face glume despre aspectul tău fizic, eventual te amenință și cu bătaia – ce faci? Te bâlbâi, încerci să fii cât mai împăciuitor și să ieși cumva din situația penibilă în care tocmai te-ai băgat. Orice contraatac ar fi sinucidere curată, că tu nu te-ai bătut niciodată și ăsta-i de două ori cât tine, sigur te lasă lat din două palme peste bot. Așa că-ți înghiți rușinea și-l lași să te umilească, îți iei coada între picioare și te îndrepți timid spre casă. Te îmbărbătezi cu gândul c-ajungi în fața unui calculator și îi arăți tu lui. Deja ți-ai pregătit textulețul pasiv-agresiv, l-ai repetat obsesiv tot drumul cu metroul. Nu-l ai prieten pe Facebook, nu va vedea niciodată ce ai scris, dar simți că glumița ta meta-ironică despre hăndrălăi impunători fizic va restaura echilibrul în Univers.

Adevărul e că ăștia sarcastici și veșnic glumeți de pe Internet sunt, în mare, niște oameni foarte triști și, contrar aparențelor, nu-i deloc cool să fii ca ei. Sigur, în bulele noastre de oameni frumoși cu opinii, gusturi și hobby-uri similare pot părea modele demne de urmat, dar restul lumii nu dă doi bani pe glumițele lor inteligente și auto-referențiale. Să nu uităm că Internetul însuși este compus în mare parte din normies și gospodari. Ponta are sute de mii de like-uri pe Facebook și, deși o parte din ele-s probabil cumpărate, multe-s pe bune, venite din partea unor oameni normali care sunt complet paraleli cu pop culture-ul și glumele autiste pe care le răspândești cu atât de mult entuziasm pe profilul personal.

Pe termen lung, ironia ca mod de viață, practicată 24/24, nu te va ajuta foarte mult. E util în doze scurte, când vrei să vrăjești vreo tipă impresionabilă, dar, în rest, sarcasmul tinde să fie foarte obositor când e folosit în exces și oamenii se vor plictisi de aroganțele tale răsuflate. În cazuri extreme, îți poate afecta cariera, posibil să arzi poduri pe care nu le vrei arse, să îndepărtezi oameni pe care nu-i vrei îndepărtați. Așa că, de acum încolo, când ai ceva de spus, spune ce ai de spus, nu-ți mai îngropa opinia în zece straturi de ironie. Altfel, vei sfârși un bufon trist care nu va mai fi luat niciodată-n serios.