Economia României se duce în cap. Încă nu știi, dar tot vina ta o să fie

Nu întreba ce poate face țara pentru tine, că așa am ajuns aici. De 30 de ani, politicienii au avut grijă mereu să-ți explice, la fiecare criză economică, tot ce ai făcut prost de ai ajuns acolo. Dar au uitat să precizeze că ei aveau efectiv un singur job de făcut: să se asigure că terenul de joc nu e în pantă. 

Știai că din cauza inflației, a războiului din Ucraina și a crizei din energie o să intrăm într-o criză financiară pe lângă care perioada Covid o să pară un mic deranj? Știai. 

Ce ai uitat însă e că statul român a pus fiecare criză economică pe seama cetățenilor. 

Degetul ăsta îndreptat spre populație de fiecare dată când economia națională lovește ventilatorul merită pus în context. Măcar pentru a aminti că veșnicul dor pentru un „tătuc”, un Țepeș, o figură puternică care să te salveze vine la pachet și cu o grămadă de efecte perverse, printre care infantilizarea și învinovățirea populației. 

Poeții de la BUG au spus-o prea bine și, pentru că urmează să citești despre o perioadă pe care ai trăit-o pe muzica lor, o să le folosesc versurile în loc de semne de punctuație. Cu plăcere. 

De fiecare dată a fost vina noastră. Chiar dacă mai mimează opoziție și se mai ceartă între ei, adevărul e că în toate momentele de mari tulburări economice, care afectau milioane de români, fix liderii care aveau o mare parte din vină ne-au certat că nu ne-am protejat mai bine. 

Caritas și FNI? Păi, voi nu știați că sunt țepe? Creditele cu buletinul din anii 2000? Ce vă mai plac smartphone-urile și TV-urile cu diagonala de 120!

De fapt, criza globală din 2008–2012 a pornit de la ipotecile subprime din SUA — produse financiare foarte riscante care au cauzat scandalul „Too Big To Fail” în sistemul bancar american — și datoriile suverane din Europa. Știi tu, criza aia din 2010 când Grecia, Italia, Portugalia și Spania au avut nevoie de împrumuturi de urgență de la FMI și UE ca să nu dea faliment.

Dar ne-a explicat Băsescu: bugetarul arată ca un gras care s-a cocoțat în spatele privatului firav. Creditele în franci elvețieni? Te-a învățat Mugur Isărescu post-factum că niciodată nu trebuie să te împrumuți în altă monedă decât cea în care ești plătiti.

Acum, winter is coming și tonul e dat de la Bruxelles. Trebuie să dai termostatul la 19–20 de grade, să faci dușuri mai scurte, eventual să-ți montezi niște panouri solare pe balcon, cum a făcut deja un român din Cluj, deși foarte probabil nu cu scopul ăsta. Propunerile ar putea părea de bun-simț chiar și pe termen lung. Doar că politicienii români au simțit că pot mai mult și au ieșit în cor să-ți spună că ești prea friguros. În dormitoarele nemților nu e niciodată mai cald de 19 grade. 

Ministrul Energiei Virgil Popescu a dat din casă și a spus că el stă mereu în blugi. Tu de ce nu dormi în blugi, burghezule? Doi la mână, liberalizarea pieței pe gaze și electricitate s-a făcut prost, dar nici tu nu te-ai interesat și n-ai comparat oferte de la furnizori. 

Imediat după Revoluție, eram proști pentru că nu înțelegeam capitalismul și economia de piață. Jurnalele de știri de la TVR certau explicit românii care nu cumpărau acțiuni la privatizarea fabricilor în care fuseseră strungari sau mecanici.

Pentru că statul intra în criză de timp și avea nevoie de cash să mai țină în viață niște fabrici falimentare până la următoarele alegeri, populația a primit automat cupoanele de acționari. Investitorii adevărați nu se lăsau păcăliți, priveau cu un ochi la mormanele de fier vechi pe care le numeam uzine, cu altul la bâtele pe care minerii le fluturau periodic prin piețele Bucureștiului. 

Și atunci am fost proști și ne-am vândut cupoanele de privatizare sau taloanele MEBO (varianta românească de Management Employee Buyouts, prin care guvernanții s-au gândit să ne facă patroni) pe câteva mii de lei vechi, echivalentul unui casetofon sau a unei lăzi de bere, după caz. 

Inflația și devalorizarea risipeau salariile și economiile, iar băncile dădeau împrumuturi doar pe pile. De aceea, în 1997, a fost cel mai negru an pentru sistemul bancar românesc: 12 au dat faliment dintr-un foc. În plus, dobânzile la depozitele bancare erau de 5–6 la sută pe an, inflația sărea de 200 la sută. 

În timp ce documentam acei ani am dat peste fabuloasa poveste a lui Gheorghe Dragodan. Un capăt de video dintr-un jurnal de știri al televiziunii publice din 1999 explică într-un minut fenomenul falimentelor bancare de la sfârșitul acelui deceniu: 

„La 11 decembrie, a fost arestat Gheorghe Dragodan, de 33 de ani. Apărut în lumea miliardarilor în cursul anilor 1993–1995, Gheorghe Dragodan s-a lansat în afaceri contractând un credit de câteva miliarde de lei la BankCoop pentru achiziționarea unui transport masiv de lapte praf din China. A întemeiat cinci firme. Împrumuturile au continuat la SAFI, Banca Religiilor, BRCE și Bancorex. S-a angajat să fie sponsorul echipei de fotbal Dinamo București. Momentul arestării a dezvăluit adevărata dimensiune a afacerilor lui Dragodan. Datoriile lui se ridicau în momentul acela la 12 miliarde de lei. Socrul lui Dragodan este generalul...” 

Dragodan s-a pierdut în negura tranziției și n-am reușit să-i refac traseul de-atunci. Însă aceia erau anii în care au apărut, pe lângă miliardarii de carton, și mogulii care au rezistat. Indiferent de începuturile lor.

Personaje precum Viorel Cataramă, Ioan Stoica și Sorin Ovidiu Vântu au păcălit milioane de oameni cu scheme piramidale prezentate drept fonduri de investiții respectabile – Caritas, FNI, SAFI, Delphin. Își permiteau să cumpere pagini întregi de ziar pe vremea când ziarele se vindeau în sute de mii de exemplare. Apăreau la televizor, la TVR chiar, la doar câțiva ani după ce televiziunea era exclusiv jucăria nomenclaturii de prim rang. Cum de n-am știut, totuși, să facem diferența între o escrocherie și o oportunitate serioasă de afaceri? 

Tot vina noastră a fost.

Am crezut că depunem astăzi un leu și peste un an vom încasa patru mii de lei. Nu știam să ne ferim pentru că, în comunism, n-am avut niciodată nevoie să o facem. Mâna de fier a statului descuraja escrocheriile mari. În rest, micile „ciupeli” deveniseră reflex. Datorită lor am învățat să dăm din coate, să ne descurcăm, „să facem rost” în condiții de penurie – făcători de rost ar putea fi o denumire mult mai bună a generațiilor între 1950 și, probabil, anii 2030.

Cu aceste două extreme, naivitate și antrepriză de baltă, am intrat în ‘90. Tranziția – numele de care avea nevoie acea perioadă de Est Sălbatic – a devenit sinonimă cu corupția. Autoritatea statului s-a dizolvat în scandaluri mari și cazuri punctuale. Statul a fost, în cel mai bun caz, impotent și nu ne-a putut apăra, fie părtaș la escrocherii. Așa că am moștenit și alimentat reflexul de „a ne descurca”, dar și de a alerga după câștiguri rapide. 

Un adevăr greu de înghițit: pentru fiecare pereche de ochi dată peste cap când vede SUV-ul unui bombardier pe plajă la Corbu, în spate există cel puțin un „Bravo lui!” oftat admirativ. 

Nu e așa de greu de înțeles de ce. Avem o categorie de români care, după ce au fost martorii impotenței statului post-Revoluție, au înțeles că sunt pe cont propriu. Nutresc nu doar un soi de admirație pentru cei care joacă după propriile reguli, ci simt că-și trădează propriile șanse și viitorul dacă nu fac același lucru. 

Ceea ce ne-a întărit însă căderea în extreme a fost felul în care a acționat statul în toate aceste momente de cotitură. Putem discuta despre lipsa de viziune și pricepere a politicienilor, despre cum n-am avut o strategie de dezvoltare pe termen lung, despre consecințele firești ale tranziției. De fapt, autoritățile statului au greșit de fiecare dată mult mai grav decât indivizii. Au eșuat mai întâi în a scrie legi care să ne protejeze de escroci, imediat după Revoluție. Așa se face că au fost perfect legale scheme piramidale precum Caritas și Delphin. Cea din urmă a produs daune chiar după nebunia anilor 2000. Uite ce-a zis o victimă, în 2005: „Mi s-a spus că pot câștiga lejer 2 000 sau chiar 3 000 de euro. Singura condiție era să achit înainte o taxă de 400 000 de lei (40 de lei în banii de acum – n.r.).”  

După primul val de păgubiți, s-a dat legea. Și-au apărut alte fonduri. Aceleași principii de joc piramidal, însă cu scheme mai sofisticate. Singura grijă a minților din spate era să găsească acea fereastră de gaură legislativă. FNI s-a diferențiat de Caritas pentru că, de data aceasta, chiar era un fond de investiții. Cu banii românilor erau cumpărate acțiuni la companii – majoritatea coloși industriali comuniști ajunși în mizerie în capitalism, precum Șantierul Naval Giurgiu, Ferom Tulcea, Laminorul Focșani sau Melana Piatra Neamț. 

Doar că Sorin Ovidiu Vântu și Ioana Maria Vlas știau clar că statul nu are niciun instrument pentru a verifica valoarea acelor acțiuni. Așa că spuneau că ele valorează miliarde, când nu făceau nici doi lei. Multe dintre companiile la care FNI deținea acțiuni au dat faliment chiar în acei ani. Din nou, sute de mii de păgubiți. Și de data asta, cu întregul sprijin al statului. 

Sprijinul autorităților pentru jocul piramidal Caritas a fost limitat la sprijinul din partea primarului clujean Gheorghe Funar, promovarea în ziarul Prefecturii din Cluj, unde erau publicate listele de „câștigători Caritas” și un interviu catifelat în prime time, la TVR. 

În cazul FNI, sprijinul a fost pe bani. CEC, întâia bancă a statului român, a garantat depunerile la Fond. Oamenii aveau literalmente în contract că statul garantează nu doar banii pe care-i depun, ci sumele fictive pe care cică le aveau în conturi după investițiile inteligente făcute de Fond. 

Din cauza acestei garanții, în România chiar există oameni care au încasat câștigurile alea fabuloase – doar că nu în buzunar, ci direct în dinți ca o rangă. E vorba de sute de păgubiți care s-au luptat zeci de ani prin tribunale și, până la urmă, au obligat statul să le plătească ceea ce le-a promis Vântu. Da, ai citit bine. Statul român a achitat, de la bugetul de stat, nu doar banii furați de Vântu, ci și diferența până la câștigurile aberante pe care le promitea. 

Ce a durut cel mai tare a fost tonul de superioritate blândă pe care liderii l-au folosit după fiecare dintre aceste șocuri economice pentru a ne explica unde am greșit și de ce suntem de vină pentru ce trăim. 

În paralel, peste toți acești ani, ne-am mai făcut un păcat economic capital: am plecat din țară cu milioanele, am muncit cum ne-au cerut străinii, dar n-am știut ce să facem cu banii trimiși acasă. 

În loc să punem banii să muncească pentru noi, să producă valoare adăugată, să-i investim într-un fond mutual, să cumpărăm o acțiune Amazon sau, și mai bine, NFT-uri Subcarpați, cel mult ne-am făcut case, i-am îngropat în cărămizi. Mai mult, ne-am topit banii în consum, mașini, haine și încălțăminte pentru copiii lăsați în urmă și crescuți de bunici. Bașca toți anii în care le-am plătit meditații – și alea nefiscalizate.

Apoi ne-am învățat la vacanțe all-inclusive în Bulgaria, Grecia și Turcia, iar corporatiștii rup city breakurile în două. Poate că gospodăria economisește, că trebuie să depui ceva eforturi să cheltuiești în două zile de Amsterdam cât într-un weekend la Mamaia, dar statului nu-i rămâne nici măcar TVA pentru magneții cu care te întorci.  

Abia ultimul deceniu a adus și perioade de acalmie.

Salariile au crescut, inflația s-a stabilizat, ne uităm cu atenție și la scrisul mărunt de pe ultima pagină a contractului de împrumut cu banca. Educația financiară a devenit cool, avem app-uri care ne țin socoteala, am învățat să ne facem acasă avocado toast. Doar că fix când ne încordam noi să cucerim pensia privată, s-a gândit și Putin să-și tragă Ucraina în cont. 

La fel ca-n anii ‘90 și 2000, și azi ești asaltat de băieți buni care vor să te învețe cum să faci bani peste noapte. Dar, ca închei cu avertismentul poeților, „E posibil s-o dai / Dar e probabil s-o iei”.