Trei joburi din Cluj care păreau de vis, dar s-au dovedit țepe crunte

Sunt activă pe piața muncii de aproximativ 12 ani, timp în care am trecut prin numeroase interviuri, procese de recrutare și joburi mai mult sau mai puțin ciudate. În paralel cu găsirea unui job decent, am continuat să studiez economie, modele economice, statistică și marketing, întâi cu un master și apoi cu un doctorat. Dar, după câțiva ani de căutări, mi-am dat seama că școlirea masivă nu garantează nimănui un scut protector împotriva făcăturilor deghizate în joburi și a oamenilor încuiați, aflați în funcții de management.

Mi-am dat licența în 2008, exact la timp pentru a intra pe o piață a muncii în declin, la început de criză economică. A fost contextul perfect pentru apariția a fel de fel de oferte de lucru în spatele cărora nu aveai cum să știi ce poți găsi. 

În orice caz, așa am ajuns să aplic pentru o poziție de broker în asigurări la o firmă din Cluj, despre care nu se știau prea multe. La scurt timp, am fost invitată la o ședință de orientare profesională în care ne-a fost prezentată firma, fișa postului, câteva direcții și tipologii de abordare a clienților. Imediat după încheierea ședinței, a urmat o serie de interviuri, în urma cărora am fost selectată și invitată la o prezentare extinsă de două zile, care urma să aibă loc la București. Totuși, participarea era condiționată de disponibilitatea de a-ți plăti singur cheltuielile de drum, cazare și masă la hotelul unde urma să aibă loc evenimentul. Evident că mi s-a părut dubios, mai ales că trebuia să mă împrumut ca să-mi acopăr cheltuielile, dar la vremea aia nu bănuiam că cineva ar fi atât de lacom încât să profite de niște studenți săraci. Dar, până nu vezi, nu crezi.

Firma de asigurări a rezervat camere pentru participanți și cea mai mare sală de conferințe a unui hotel de lux din capitală. În ziua prezentării, sala era plină ochi de oameni cu vârste de la 20 la 60 de ani, o adunătură impresionantă și ușor ciudată de candidați. După o forfoteală de câteva minute bune, în care organizatorii au împărțit mape cu broșuri și materiale promoționale, a „intrat în scenă” un domn la vreo 45 de ani, plin de vervă și de energie, care ne-a urat bun venit. Ca să ne anime puțin, ne-a pus să ne ridicăm în picioare, a pornit o muzică disco anii ’90, știi tu, genul Cocojambo, la un volum ca de Costinești, a început să bată din palme și să ne îndemne să facem la fel. Ba chiar să ne mișcăm un pic, ca un fel de dans legănat, de la stânga la dreapta, cu mâinile în aer. Tot repeta la microfon: „Haideți să ne energizăm împreună! Ne așteaptă o zi minunată în față!”. Deja mă simțeam în sânul unor sectanți. 

Predicile lungi și obositoare ne spuneau, subliminal, despre cum ne vom găsi calea spre eliberare financiară, alături de echipa lor. Toată scena s-a repetat și s-a amplificat pe parcursul celor două zile, cât a durat totul. Apoi a urmat prezentarea finală, despre felul în care funcționa sistemul lor: un sistem piramidal, de tip multi-level-marketing, în care fiecare câștiga și din ce vindea el direct, și din ceea ce vindeau cei din subordinea lui, pe care trebuia să îi atragă în afacere în același fel cum am fost și noi aduși la prezentări de acest fel.

Practic, erai încurajat să-ți păcălești familia să încheie cea mai dezavantajoasă poliță posibilă, cu costuri uriașe, și să semneze contractul de dragul tău. Înainte să se încheie prezentările, unii dintre angajați deja își sunau prietenii să îi convingă să semneze. În nici două zile, firma asta dubioasă reușise să prostească oameni disperați să-și găsească ceva de lucru și să îi convingă că este super OK să-și sune apropiații și să îi „atragă” într-o super oportunitate.

Eu m-am retras din schemă urgent și am rămas doar cu cheltuiala inițială a acestei super prezentări de un weekend. 

Ce am învățat: Atunci când un angajator apelează la acest tip de recrutare manipulatoare, strategia lui se bazează pe faptul că, dacă te bombardează cu multe informații într-un timp extrem de scurt, o să te obosească și o să-ți slăbească judecata. Ești manipulat să crezi că ai în față o șansă extraordinară pe care nu trebuie să o pierzi sub nicio formă, decizia trebuie luată pe loc, cât este valabilă, căci sunt mari șanse să pierzi ocazia. Spune „pas” din start, ca să nu pierzi timp, bani și luciditate.

Câțiva ani mai târziu, după ce mi-am încheiat studiile doctorale, am aplicat pentru o poziție de trainer la o firmă care oferea cursuri de specializare pentru adulți. Pe baza experienței mele în domeniu, mi s-a propus să dezvolt un curs de specializare în marketing, pe care să-l susțin în cadrul firmei lor. Ofereau și posibilitatea de a obține, gratuit, o certificare de trainer, necesară pentru susținerea unui astfel de curs. 

Totul suna foarte bine, interviul a decurs impecabil, cel care urma să îmi fie șef părea OK, am făcut un super deal cu el, să lucrez pe colaborare, și părea că treaba va merge ca unsă.  

Apoi a venit prima zi de lucru, când trebuia să semnăm contractul de colaborare și să avem câteva discuții de început. Lucrurile au început să meargă prost, șeful m-a întâmpinat cu propunerea să fiu angajat oficial cu contract, și nu colaborator, așa cum discutasem. Pe lângă asta, dorea să mă încadreze pe post de secretară, și nu ca trainer, pe motiv că nu am încă certificarea oficială. Când i-am propus să amânăm semnarea contractului până după ce obțin diploma, a strâmbat din nas, a dat câteva telefoane, s-a cărat din birou și mi-a înmânat un telefon la care să răspund în caz că sună careva în legătură cu începerea cursurilor.

Am rămas singură, de-aiurea, tot restul zilei. M-am gândit să plec, măcar să-mi iau ceva de mâncare, aveam la îndemână numai un bol cu niște dropsuri din partea firmei. Dar șeful plecase cu cheile și ar fi rămas totul descuiat. Nu am vrut să risc să dispară ceva din birouri, așa că am așteptat să se întoarcă, iar când a apărut într-un final, după vreo șase ore, i-am zis că eu nu vreau să mă bag în nici o colaborare cu ei și am plecat. 

Ce am învățat: De genul acesta de șefi, mici combinatori, puși pe porcării contractuale, trebuie să fugi cât poți de repede, din start. Sunt atât de interesați de învârtelile lor, că nici măcar nu se obosesc să o facă într-un mod mai discret. 

Mai de curând, am avut parte de un episod cel puțin dubios, când am aplicat pentru un job de specialist în marketing la o școală de dansuri din Cluj. Managerul dorea pe cineva să îl ajute la promovarea cursurilor pentru copii, cu tot ce presupune asta, de la gestionarea paginilor de social media până la crearea de conținut pentru site-ul școlii. Cel puțin asta am discutat la început, mi s-a părut relevant. Ulterior s-a dovedit că ceea ce căuta era, de fapt, o persoană căreia să se laude cu ideile lui bombastice.

În ciuda eforturilor mele de a structura mai multe idei într-un plan viabil, șeful venea în fiecare zi cu tot felul de ciudățenii găsite pe Youtube, cum ar fi să punem instructorii de dans ai şcolii să danseze prin supermarket-ul de la parter, ca să atragem copii să urce până la etajul trei, unde era sala. Când i-am explicat că multe dintre ele nu pot fi adaptate la ceea ce are el nevoie sau că implică costuri prea mari care nu se justifică, s-a îmbufnat ca băiețelul ăla care plânge după școală, a dispărut supărat pe balconul biroului și n-a mai vorbit cu noi toată ziua. Se aștepta să mergem să-l împăcăm, de parcă eram niște copii în curtea școlii care se ciondănesc pe un leagăn, nu oameni în toată firea care discută un plan de marketing. După câte un episod de ăsta de „supărare”, a doua zi apărea cu bomboane ca să ne împăcăm, să fie armonie. Oricum, erau d-alea ieftine, nu îndulceau pe nimeni.

Cel mai mișto era viteza uluitoare cu care trecea de la o idee tembelă la alta. Din vacanță s-a întors cu o propunere „super tare”, mi-a zis că trebuie să obțin de la inspectoratul școlar aprobarea să merg prin școli, direct în clase, să întrerup desfășurarea orelor și să dansez acolo cu profesorii la catedră, ca să le arăt copiilor cât de fain e la școala asta de dans. I-am zis că o să avem probleme cu aprobările și că promovarea asta intrusive nu e o soluție. Șeful s-a încăpățânat, mi-a zis direct „nu mă interesează cum faci, vreau să faci asta”, iar eu am simțit că nu vreau să fac nimic. I-am zis pur și simplu că plec, mi-am luat lucrurile și m-am cărat. 

Ce am învățat: Când ai un șef atât de infantil, te faci că nu înțelegi ce zice. Efectiv, nu-l bagi în seamă. O să te creadă idiot și o să te dea afară mai repede decât te urnești tu să-ți dai demisia. Oricum, timpul nu schimbă lucrurile în astfel de cazuri, doar că totul devine din ce în ce mai ridicol.