Femeia care vinde sânge de cobră pe străzi

Şerpii sâsâiau ca nebunii. Ibu Rica şi-a scos acum jumătate de oră cuşca înaltă până la brâu, plină cu cobre nervoase care se zvârcolesc, iar creaturile sunt deja înnebunite de zgomotul asurzitor al scuterelor de pe Jalan Mangga Besar, o stradă foarte aglomerată din partea de nord-vest a oraşului Jakarta.

Dar pe Rica nu pare s-o deranjeze prea mult. Strânge un şarpe cu pumnul, ţinându-l bine să nu se zbată, şi-i apucă capul cu un cleşte de lemn. Şarpele sâsâie când strânge cleştele şi trage, smulgându-i capul dintr-o singură mişcare precisă.

„Soţul meu vinde fructe durian la câteva corturi mai încolo, în josul străzii", îmi zice cu nonşalanţă, în timp ce corpul şarpelui decapitat se zvârcoleşte cu furie. „N-are curaj să mă ajute cu cobrele."

E a treia oară când ajung la cortul galben cu cobre al Ricăi. Îşi întinde taraba pe la 17:30 în fiecare zi, în apropierea hotelului SUMI din cartierul Mangga Besar, unde îmbie clienţii cu sate, nişte frigărui din carne de cobră în sos de arahide, şi cu shoturi de sânge de şarpe. Şarpele extrem de veninos e consumat în toată Asia de Sud-Est, unde oamenii cred că sângele şi carnea sa au proprietăţi vindecătoare.

Rica îmi arată o foaie trasă în ţiplă, pe care sunt trecute efectele benefice ale consumului de fiere de cobră. Ajută la detoxifierea plămânilor şi a sângelui; vindecă reumatismul, diabetul, scurgerile vaginale anormale, hipertensiunea şi hipotensiunea; precum şi tot felul de probleme dermatologice gen acnee, allergii, eczeme sau urticarii. Cobra e un medicament minune, dacă e să te iei după lista aia.

Dar mai e un motiv pentru care Rica deschide taraba cu cobre seara. Cică cobra te face mai rezistent în pat. În toată Asia, bărbaţii cred că sângele şi organele de cobră îi fac mai potenţi. Rica îmi zice că mulţi bărbaţi se opresc la taraba ei în speranţa că un shot de sânge de şarpe le va spori performanţele sexuale. Dar probabil e totul în capul lor, îmi zice.

„După mine, asta cu virilitatea ţine mai mult de autosugestie", îmi explică. „Pe unii îi ajută, pe alţii nu. Şarpele îţi dă putere, deci bărbaţii ar putea fi mai rezistenţi în pat. Dar chiar fac bine la ten, asta-ţi garantez."

„Chiar funcţionează?", o întreb.

„Întreabă-le pe clientele mele fidele", îmi răspunde Rica şi arată către femeia de lângă mine, cu părul prins în coadă, care are tenul perfect curat. Femeia, o agentă de turism pe nume Carolina, îmi zice că de trei ani mănâncă şapre de trei ori pe lună.

„Eram plină de coşuri pe faţă", zice Carolina. „E extraordinar. Toată familia mea crede în beneficiile consumului de şarpe acum. Carnea e foarte bună pentru ten. Sângele şi fierea sunt mai mult pentru tonus."

Când era mai tânără, Rica habar n-avea că oamenii mănâncă şerpi. S-a născut şi a copilărit la Jakarta, care astăzi e cel mai mare oraş din Asia de Sud-Est. Există cobre în Indonezia, dar trăiesc mai degrabă în junglă şi pe câmpurile de orez din zonele rurale. Pitoni, da. Dar cobre? În Jakarta? În niciun caz.

Când Rica s-a măritat cu soţul ei, vânzătorul de durian, el a venit cu ideea să deschidă o tarabă cu cobre. Era plin de imigranţi din Japonia şi Taiwan în zona Mangga Besar, iar soţul ei s-a gândit că o tarabă cu şerpi ar fi un succes.

„Am auzit că oamenii ăia mâncau şerpi", îşi aminteşte Rica.

A învăţat cum să gătească cobre citind reţete pe internet. Serveşte şarpele sub formă de sate, frigând carnea tare pe grătar şi dând-o apoi prin sos de arahide, ceapă, castravete şi ardei foarte iuţi. Găteşte şi organe de şarpe şi vinde sânge de şarpe într-o căniţă albă de porţelan.

„Îmi alegi unul bun?", o rog eu.

„Cum să nu", zice Rica făcându-mi cu ochiul. Apoi bagă mână în cuşca cu şerpi şi prinde o cobră veninoasă cu mâinile goale. Cobrelor nu li le îndepărtează colţii şi veninul, ca să fie cât mai benefice pentru sănătate; o cobră fără colţi nu mai are ce trebuie să-ţi crească tonusul şi virilitatea. Cu cât şarpele e mai veninos, cu atât are efect mai mare, îmi explică Rica.

„Şerpii mei provin din Semarang, Serang sau Tegal", îmi zice, enumerând oraşele. „Furnizorul meu angajează muncitori să prindă şerpi la kilogram şi mi-i livrează la Jakarta. Comand cam o sută de şerpi o dată la zece zile. Înainte vindeam mai multe specii de şerpi, dar m-am specializat în cobre fiindcă sunt cele mai puternice şi se vând cel mai bine."

Rica ţine şarpele nervos în mână. Sâsâie furios la mine şi-mi arată colţii micuţi.

„Cu cât e mai agresivă cobra, cu atât mai bine", mai zice Rica. „Îi absorbi energia puternică şi-ţi face foarte bine la sănătate. Cobrele regale sunt cele mai bune, fiindcă sunt mai mari şi mai agresive. Dar aduc cobre regale doar la comandă specială, fiindcă sunt mai scumpe decât astea normale."

Dar toată agresivitatea asta are un preţ. Rica a mai fost muşcată de şerpi. Are o cicatrice adâncă pe braţul stâng, unde în 2009 şi-a înfipt colţii o cobră şi ea a juns la terapie intensivă şi a stat la pat luni de zile.

Veninul de cobră e deosebit de periculos. Rica a supravieţuit muşcăturii, dar până la 11 000 de oameni mor în fiecare an, potrivit Societăţii Internaţionale de Toxicologie. Anul trecut, o dansatoare dangdut care folosea cobre regale în spectacol a murit după ce a fost muşcată de şarpe pe scenă.

„E o meserie riscantă, dar şi foarte profitabilă", îmi zice Rica. „Poţi să vinzi foarte multe chestii de la un singur şarpe. Din piele şi oase se fabrică tot felul de uleiuri, unguente şi leacuri, care sunt şi mai scumpe."

Smulge capul cobrei şi-i scurge sângele într-o căniţă. Sângele închis la culoare umple căniţa pe jumătate. Capul cobrei se rostogoleşte de pe tocător peste cuşca cu şerpi. Gura i se deschide şi se închide încet, pe măsură ce muşchii creaturii decapitate au o ultimă zvâncnire.

Rica şi ajutorul ei apucă şarpele decapitat şi-l jupoaie de piele. Şarpele încă se mai mişcă în timp ce-i scoate organele.

„O să se mişte până îl pun pe grătar", îmi zice. „Vrei şi ficatul şi inima? Le pot pune în sate."
„Sigur, de ce nu?", zic.

Pune fierea crudă pe o farfurioară. Alături, amestecă puţin vin de orez şi miere cu sângele şarpelui. „Poftă bună!", îmi zice Rica, împingând farfurioara către mine. Fierea e vineţie, moale şi acoperită cu o membrană mucilaginoasă şi albicioasă. Închid ochii şi o înghit pe nemestecate şi dau pe gât căniţa de sânge. Are gust de alcool şi miere.

Sate-ul e tare şi greu de mestecat. Şerpii sunt animale musculoase, fără grăsime, şi asta se simte în textura cărnii. Dar sosul e delicios: un amestec perfect de iuţeală şi aromă fină de arahide. Toate astea au costat vreo 100 000 de rupii indoneziene (aproximativ 7,5 dolari). Rica face destul profit din vânzările de la tarabă cât să-şi ţină cei doi copii la facultate.

„Nimeni altcineva din familia mea nu vrea să se ocupe cu aşa ceva. Eu sunt cea mai curajoasă", mai zice.