Viața secretă a oamenilor obsedați să ajungă sub pământ

Will Hunt a făcut un număr impresionant de excursii la suprafața Pământului. Le-a făcut și pe unele dintre cele mai la îndemână, pe genul explorare urbană, cum ar fi vizitarea canalelor și a tunelurilor de metrou din New York, sau drumeția dintr-un capăt al Parisului în celălalt, unde, după cum s-a exprimat chiar el, „fiecare pas… desigur, e ilegal”. Dar s-a plimbat și prin orașe-tunel labirintice din Turcia, a explorat o mină de limonit în Australia, despre care descendenții aborigenilor din zonă cred că e sacră, și a coborât cu liftul 1,6 kilometri într-o mină abandonată de aur din Dakota de Sud, unde microbiologi afiliați NASA studiază viața intraterestră. La un moment dat, și-a petrecut 24 de ore într-o peșteră din Virginia de Vest, pentru un experiment neoficial despre efectele psihologice ale cufundării în ceea ce a descris drept „întuneric apăsător, antic… ca în cartea Genezei”. (După doar câteva ore, a văzut „mici sfere lucitoare de lumină… care se mișcau într-un dans lin” și a simțit o „imponderabilitate stranie”.)

Pe măsură ce călătoria lui Hunt - documentare pentru noua sa carte Sub pământ: O istorie umană a lumilor de sub tălpile noastre - evoluează, ai impresia că aceste sondări sunt mai mult decât o goană după adrenalină. Ce vânează Hunt, de fapt, prin noroiul, întunericul, putoarea și frigul umed, e o istorie a umanității împărtășite. „Practic toate peșterile accesibile de pe planetă conțin urmele pașilor strămoșilor noștri”, scrie acesta, adăugând: „Călătoria prin zone întunecoase ar putea la fel de bine să fie cea mai veche practică culturală continuă a umanității, întrucât dovezile arheologice se întorc în timp acum sute de mii de ani, înainte chiar ca specia noastră să fi existat”.

Găsește fire asemănătoare de universalitate în practicile mineritului, săpării de vizuine și religie. Într-un capitol, explică modul în care poveștile despre geneză în care viața începe sub pământ se regăsesc în „culturi din toate părțile lumii”, din Franța în Mexic, Australia, India, Europa de est și chiar și la triburi de nativi americani, cum ar fi Zuñi și Hopi. În altul, susține că e „imposibil de exagerat” cât de des dăm peste povești despre vizionari și profeți care coboară în peșteri ca să atingă noi culmi ale înțelepciunii și conștiinței, de la șamanii triburilor Shoshone și Lakote până la oracolele din Grecia și Roma antică, misticii din cultura Wolof din Senegal, personaje atât din Noul, cât și din Vechiul Testament, la Mahomed, întemeietorul Islamului. „Conexiunea noastră cu peșterile ar putea foarte bine să fie cea mai universală, cea mai adânc înrădăcinată, poate tradiția noastră religioasă originală”, sugerează acesta.

Cu alte cuvinte, când pășești sub pământ, fie printr-o gură de canal sau prin gura unei peșteri, înseamnă că ți se amintește cine suntem ca specie și ce avem în comun.

Am vorbit de curând cu Hunt, scriitor freelance și cercetător la Institutul pentru Cunoaștere Publică al Universității New York, despre excursiile lui într-o „realitate paralelă” și despre locul pe care-l denumește „peisajul nostru fantomatic care se desfășoară pretutindeni sub picioarele noastre, însă ascuns vederii”.

VICE: Ce-ți place atât de mult la intratul sub pământ?
Will Hunt: M-am îndrăgostit pentru prima oară de subteran în Providence, Rhode Island, în adolescență. Am descoperit tunelul [abandonat de tren] aflat sub partea de est a orașului, despre care am constatat că trece aproape direct pe sub casa mea. A fost o revelație colosală pentru mine, fiindcă… iată acest colțișor din Providence, unde familia mea locuiește de atâta timp și despre care credeam că știu absolut totul, și-n care mi s-a dezvăluit că există acest spațiu enorm, misterios, răsunător, fix sub el. Și, deși nu eram suficient de conștient de sine și nu aveam cuvintele să exprim asta la momentul respectiv, a fost o temă recurentă în îndrăgostirea mea de subteran, și anume că poți să te plimbi prin orice peisaj la suprafață și să crezi că-l cunoști, pe când, sub picioarele tale se întâmplă magia. Există aceste peșteri uriașe, antice. Sunt morminte. Sunt cimitire. Sunt tot felul de infrastructuri dubioase, abia ascunse privirii, dar se află acolo, ne afectează viețile și ne întruchipează istoria.

Deci ăsta e primul nivel. [Apoi], când eram în New York - unde m-am îndrăgostit și mai tare de subteran, după ce explorasem locurile de sub Providence - am început să cobor sub pământ într-un mod în care chiar mă bucuram de fior. Îți provoacă foarte mult simțurile. Te izolează de realitatea ta cotidiană. Deci există ceva extraordinar la coborârea într-un canal cu câțiva prieteni exploratori urbani, ești doar la trei metri distanță de suprafață, dar te afli în această gaură, în întuneric complet, auzi ecouri pe care nu le auzi la suprafață. Miroși chestii. Ai accesat această spirală a realității, despre care nici nu știai că există.

Ulterior, în acest proces, întrucât călătoresc mult și [am] fost în toate locurile astea de sub pământ, ce mă bucură foarte mult acum e această lentilă asupra umanității. Am avut dintotdeauna o relație foarte profundă cu spațiile subterane. Și cumva scot la lumină ce e mai interesant la oameni. Avem tendința să devenim obsedați. Alunecăm în stări alterate de conștiință. Suntem iraționali sau împrăștiați sau dezordonați. Și simt că natura asta din noi e întruchipată în decizia de a nu rămâne la suprafață și de a intra în beznă. Dacă eram creaturi raționale, care trăiesc în economia vieții cotidiene, rămâneam la suprafață. N-avem niciun motiv să intrăm în întuneric, dar o facem.

Există un moment în carte, care are loc într-o peșteră din Franța, în care ești condus prin mai multe încăperi, până la camera în care se află aceste sculpturi antice din lut cu bizoni. Și în clipa aia începi să plângi. De ce a fost momentul ăla atât de emoționant pentru tine?
Una dintre chestiile atât de extraordinare despre spațiile subterane și peisajul subteran [e că] totul se amplifică sub pământ. Deci tot ce descoperi într-un spațiu subteran, în beznă totală, când ești înconjurat de aceste ecouri bizare, e inevitabil amplificat. Pare atât de dramatic. Sincer, e ca și cum ai fi într-o realitate separată.

Deci ăla a fost doar un nivel al simplei tensiuni dramatice de a te târî prin peștera asta câteva ore în care ești cumva complet detașat de lumea de la suprafață și să ieși în această cameră foarte mică, în întuneric complet, iar totul să fie exact ca acum 14 mii de ani. Vezi amprentele oamenilor care-au făcut acele sculpturi. Le vezi urmele pașilor în noroi. [Și] dincolo de nivelul senzorial e… confruntarea asta cu rădăcinile umanității. Te uiți la ceva care, din punct de vedere istoric, al timpului, e atât de îndepărtat de tine și totuși pare atât de familiar.

Ce i-o fi mânat pe oamenii care-au făcut sculpturile alea să intre atât de adânc în peșteră și să creeze aceste opere de artă a fost ceva puternic, ceva urgent. Altfel, n-aveau niciun motiv să facă atâtea eforturi. Și chiar dacă nu prea putem să spunem ce anume era chestia aia, ca oameni, când ne aflăm în spațiul ăla, o simțim. Se simte electricitatea a ceea ce i-o fi mișcat, i-o fi îndemnat să facă bizonii ăia acolo unde i-au făcut.

Înainte să citesc cartea asta, nu prea mă gândeam mult la viața de sub pământ, de la creaturi microscopice la animale mai mari. Bănuiesc că nu sunt singurul. Dar tu-ți petreci destul de mult timp vorbind fix despre asta. Cam câtă viață pe care noi n-o prea vedem e acolo?
Asta e una dintre chestiile despre care-mi place cel mai mult să vorbesc. Pentru că atunci când scriam capitolul despre microbi și bacterii, [mă] gândeam: „O, doamne, o să doară pe toată lumea în cur despre asta”. Pentru că, nu-i așa, cui îi pasă de microbi?

Dar chestia e că în subteran există așa o abundență enormă de viață. Pur și simplu colcăie. Și e un lucru extraordinar, pentru că, doar acum câteva decenii, majoritatea oamenilor presupuneau că sub planeta noastră se află un deșert. Și s-a dovedit că [există] miliarde de tone de viață sub suprafața Pământului. Ca greutate, e mai mult decât toți oamenii în viață [azi], puși la un loc. [Deci,] pe de-o parte, da, există aceste organisme unicelulare care se bâțâie pe-acolo, însă cui îi pasă? În același timp, e o demență. Pentru mine e la nivelul unei revoluții a lui Copernic, să-mi dau seama că viața de la suprafața acestei planete e, poate, minoritatea. E minunat.

Ai fost surprins de cât de multe feluri diferite de oameni - și de cât de mulți oameni - ai cunoscut sub pământ în timpul cercetării tale?
Când am început să-mi petrec timpul la New York, [am] descoperit că, practic, există un întreg trib de oameni pasionați de tuneluri, iar apoi am aflat că nu doar în New York, ci în fiecare oraș din lume există un grup asemănător de exploratori urbani, dintre care unii sunt foarte intenși.

Și apoi, dincolo de asta, ieșeam în lume și aproape că testam teza asta un pic, încercând să ajung la esența acelei fascinații față de subteran. Voiam să știu cât de profundă și de amplă e relația asta. Și ce am văzut e că e fără magini. E peste tot. Am avut această relație foarte viscerală cu spațiile subterane de când existăm ca specie și cu mult dinainte. Și asta m-a entuziasmat atât de mult, până-ntr-acolo încât am scos o carte: că există în chestia asta ceva ce se află în noi toți. Chiar dacă e latentă și e un vestigiu, toți avem asta. Toți provenim din oameni care au avut relația asta cu spațiile subterane. Există indivizi mai atinși de fascinația asta decât alții, iar eu sunt unul dintre ei. Dar oriunde m-am dus, pur și simplu am găsit oameni care erau mult mai mult decât mine și care-și dedicaseră întreaga viață mersului sub pământ, de la oameni care forau compulsiv la speologi, exploratori la artiști de graffiti.

În carte menționezi în treacăt miliardarii care-și construiesc spații de locuit sub pământ. Și mă întreb dacă crezi că, pe măsură ce suprafața Pământului devine din ce în ce mai puțin locuibilă, din cauza schimbărilor climatice și din alte cauze, în viitor o să vedem din ce în ce mai mulți oameni care trăiesc subteran.
Absolut. Cred că e un adevăr destul de sumbru și deprimant, [pentru că] oricât aș iubi subteranul, nu cred că e un loc de trăit. [Dar] cred că, mai ales în orașele mari, unde avem o crasă lipsă de spațiu oriunde te uiți, are din ce în ce mai multă logică să construiești în jos. În multe dintre metropolele din estul Asiei, găsești o demență de infrastructură subterană.

Cât [despre] unul dintre comentariile extraordinare pe tema asta, există o scriitoare, Rosalind Williams, care vorbește despre modul în care mediul subteran ca spațiu de locuit e culminarea existenței noastre tehnologice, adică e un habitat complet nenatural, în care fiecare aspect al unui spațiu dat e produs de om. Pompăm aer înăuntru. Lumina e complet artificială. Creăm răsărituri și apusuri. Creăm mirosuri. Totul e produs de om.

Și e o realitate în care deja trăim. Parte din mine se gândește la asta și se sperie, pentru că sună ca o narațiune științifico-fantastică. Dar când mă gândesc la felul în care își duc viața atât de mulți oameni și cât e de ușor să nu ieși din apartament sau din casă pentru perioade lungi de timp, am putea la fel de bine să trăim subteran.

Acest interviu a fost ușor editat și condensat pentru claritate. Află aici mai multe despre cartea lui Hunt.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.