L-am supărat pe cel mai insuportabil ministru grec

Autorul împreună cu ministrul grec Theodoros Pangalos.

Greg Palast e reporter la New York Times, scriitor și jurnalist curajos ale cărui rapoarte apar la BBC la Newsnight și în ziarul The Guardian. Palast șterge pe jos cu bogătanii. Îi puteți vedea filmele și rapoartele pe www.GregPalast.com, unde îi puteți trimite și documente confidențiale, dacă aveți impresia că sunt de interes public.

N-a fost prea greu să-l găsesc pe grăsanul nemernic în mulțimea de fotomodele rusoaice, cerșetori amărâți și jurnaliști. Plus că și eu, și grăsanul, eram disperați după cafea și ne-am îndreptat spre același chioșc.

(Amândoi ne înscrisesem la Forumul Media din Eurasia care are loc anual în Kazahstan și e un fel de festival Burning Man pentru oligarhii estului și fanii lor din media.)

Nu-mi stă deloc în fire să menționez greutatea interlocutorului sau locul său de naștere, mai ales că am și eu punctele mele slabe. (Un fan mi-a zis odată: „Nu ți-ar strica niște abdomene.” Da, știu.)

Dar grăsanul ăsta nenorocit o cere. Am încercat să nu mă gândesc la burtoiul acestei bestii, dar aveam împăturit în buzunar un articol de la New York Times care începea așa:

ATENA – Fiind director de școală, Leonidas Nikas e obișnuit să vadă copii care se joacă, râd și visează la viitor. Dar în ultima vreme a văzut ceva diferit, ceva ce nu și-ar fi închipuit că o să vadă vreodată în Grecia: copii care caută mâncare prin gunoaie, tineri care le cer colegilor resturile de mâncare; și un băiețel de 11 ani, Pantelis Petrakis, chircit din cauza durerilor de stomac.

Grăsanul nenorocit – sau Theodoros Pangalos, lider al Partidului Socialist Panhellenic (PASOK), echivalentul grec al partidului laburist – crede că pe micuții din Grecia ar trebui să nu-i mai doară burta. Pangalos, după cum puteți vedea, nu e chircit din cauza durerilor de stomac. Probabil că nici nu se poate apleca prea bine.

Pangalos e faimos pentru că a învinovățit oamenii muncitori din Grecia pentru oroarea și foametea care bântuie ruinele economiei Greciei. Oricum ar fi, cert e că nu e vina lui; până anul trecut și în tot timpul crizei, el n-a fost decât prim ministrul Greciei – de ce ar fi el responsabil pentru ce se întâmplă în țară?

Pangalos odihnindu-se.

Domnul Pangalos e adorat de bancherii Europei, de speculatori și de președintele prusac Angela Merkel pentru că acest grec gigantic le cântă în strună tuturor. Susține că dezastrul financiar al națiunii lui se datorează leneșilor de greci care scuipă toată ziua sâmburi de măsline și nu lucrează mai mult de trei ore pe săptămână, după care se pensionează cât sunt încă tineri, ca să primească bani de la stat.

Pangalos conduce coloana a cincea a grecilor care vor să accepte termenii Germaniei de predare economică: austeritatea. Ceea ce înseamnă tăierea rațiilor de mâncare, a pensiilor, a locurilor de muncă. Săptămâna trecută, sondajele arătau că mai mult de unul din patru greci (27 de procente) sunt șomeri.

În timp ce căutam cafeină, grăsanul nenorocit mi-a spus că oricine se plânge de dictatul de austeritate e „fascist sau comunist sau adept al teoriei conspirației.” Nu mi-a spus în care dintre aceste trei categorii intră copiii de 11 ani pe care îi doare burta de foame.

Apropo, grecii care reușesc să obțină un job lucrează 619 ore mai mult pe an (vezi tabelul) decât un german de rând (și mult, mult mai mult decât britanicii sau americanii).

Dar în lumea lui Pangalos, a lui Merkel și a scârbelor din presă, Grecia a ajuns în iad din cauză că întreaga națiune e leneșă.

Dar mai există o explicație pentru dezastru: Grecia e un loc al infracțiunilor. Și nu oamenii care lucrează înfăptuiesc aceste infracțiuni, ei sunt victimele – păcăliți, jefuiți, cu industriile naționale la pământ și vistieria secată.

În 2011, Grecia a renunțat la drahmă pentru euro. Drahma a fost destul de bună pentru Aristotel și a fost foarte profitabilă pentru turism, principala industrie a Greciei. Dar când distracția a fost valorificată în euro, turiștii au migrat spre Adriatică, atrași de lira ieftină din Turcia. Turiștii care vizitau Grecia înainte de schimbarea la euro depășeau numărul turiștilor din Turcia cu câteva milioane, dar anul trecut a fost exact invers: două treimi din turiști s-au dus să se bronzeze în Turcia.

Cum vistieria sângerează la greu, partidul ministrului Pangalos, PASOK, s-a unit cu opoziția într-o operațiune de ascundere a acestor pierderi față de public și, mai important, față de Banca Centrală Europeană.

Cancelarul german Angela Merkel cu prim-ministrul grec Antonis Samaris. (Imagine via)

De ce să acopere deficitul? Pentru că euro nu e doar un etalon monetar: e o cămașă de forță, un set de reguli constrângătoare care, de exemplu, interzic oricărei națiuni euro să aibă un deficit de mai mult de 3 procente de PIB.

Asta e imposibil în timpul unei recesiuni – ca să nu spun de-a dreptul nebunesc – pentru că cere tăierea cheltuielilor publice tocmai atunci când e nevoie de ele cel mai mult. SUA, China, Brazilia, India – națiunile care au salvat lumea de pe marginea prăpastiei financiare – toate au avut deficite mai mari de 3 procente. Am rugat-o pe experta financiară Nomi Prins să calculeze rata de datorii/PIB a Americii folosind regula euro și a estimat că deficitul lui Obama este momentan mult mai scăzut decât era în punctul culminant al recesiunii – a ajuns la 10,2 procente de PIB.

Grecia s-a temut să nu fie expulzată de la casa euro de nebuni și a cerut ajutor la Goldman Sachs. Pentru suma infimă de 400 de milioane de dolari în taxe, compania a acceptat să se ocupe de problemele națiunii printr-un set complex de tranzacții cu instrumente derivate. (Pentru a afla mai multe detalii despre această păcăleală, citiți „Cum a sabotat Goldman Grecia”).

Cum păcăleala a fost dată pe față în 2009, publicul grec a trebuit să plătească taxe de asigurare pentru datoriile națiunii. Asigurarea costă aproximativ 14 000 de dolari pe an per familie.

Pe când lucram ca investigator în cadrul Departamentului de Justiție al Americii, în vremurile când pretindeam că America avea un sistem de justiție, numeam trucul instrumentelor derivate „o fraudă pe piață.” Le puneam cătușe celor care făceau așa ceva, îi băgam în închisoare sau măcar le confiscam toate profiturile obținute astfel.

Deci de ce nu scoate banii Goldman? Pentru că, în viziunea lui Pangalos – și în viziunea conducătorilor noștri – victimele păcălelii sunt la fel de vinovate ca și infractorii. Pangalos a rezumat situația printr-un motto celebru: mazi-ta-fagame. Asta înseamnă în greacă „Toți am mâncat [plăcinta] împreună”.

Dar dovezile evidente sugerează că Pangalos, și nu Pantelis – copilul chircit de durere de stomac – a mâncat toate plăcintele.

Privatizarea în masă a proprietăților publice la prețuri de șnițel vienez înseamnă că și speculatorii germani sunt cu mâinile înfipte până la coate în afacerea asta, deși industria federației Germaniei se plânge că prinții Greciei sunt cei care au pus mâna toate bunurile.

Voiam să-l invit pe ministrul Pangalos la prânz ca să-i testez teoriile, dar a plecat într-o grabă elefantină când l-am întrebat despre Geir Haarde. Haarde, fostul prim ministrul al Islandei, a fost găsit vinovat de ascunderea păcălelilor folosite de băncile Islandei pentru a topi finanțele țării.

L-am întrebat pe nenorocitul de grăsan: „Credeți că și dvs. ar trebui să fiți la închisoare pentru un comportament similar în cadrul guvernului grec?”

Poate că de asta n-a vrut ministrul Pangalos să ia prânzul cu mine.

Cartea lui Greg Palast, Picnicul Vulturilor, care include capitole despre Grecia și Goldman, va fi publicată în limba greacă la începutul toamnei de editura Livani. Descărcați primul capitol, Goldfinger, și videoclipuri de pe www.VulturesPicnic.org.

Urmăriți-l pe Greg pe Twitter: @Greg_Palast

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Lam întrebat pe un afgan cum vede viitorul Afganistanului