Minerii români protestează că trebuie să-și aducă sapele de acasă

Septembrie 1997: aproape 20 000 de mineri din Valea Jiului au rămas fără loc de muncă, după prima şi cea mai dură serie de concedieri colective din România.

Mai 2015: cei care au mai rămas să lucreze zi de zi sub pământ se consideră norocoşi că au unde munci și trag cu dinții de abatajele pline de praf în care își lasă plămânii.

Între aceste două repere în timp, Valea Jiului a trecut prin convulsii sociale fără precedent, statisticile oficiale au înregistrat rate ale şomajului inimaginabile, iar mulţi dintre cei care se băteau „să ia ordonanţa" (cum se spune în Valea Jiului plăților compensatorii) au cunoscut cu adevărat disperarea. Tocmai de aceea închiderea accelerată a minelor, făcută în ultimii ani mai mult de gura Uniunii Europene, și miile de locuri de muncă pierdute până acum au scos din nou minerii în stradă săptămâna trecută, ca să apere exploatările de huilă Lonea, Livezeni, Lupeni și Vulcan, ultimele patru mine viabile rămase în Complexul Energetic Hunedoara.

Protestul a pornit de la mina Lonea, cea mai veche din Valea Jiului, și l-a adus pe ministrul energiei la Petroșani, cu zâmbetul pe buze și cu mâinile legate de U.E., care, zice Guvernul, nu mai vrea să audă de minerit. Dar nu e Ponta primul care se spală pe mâini ca Pilat de necazurile minerilor. Decizia concedierilor colective masive a fost luată pentru prima dată în 1997, de guvernul Convenţiei Democrate condus de Victor Ciorbea, din considerente economice - mineritul era prea costisitor. De atunci, au fost puși pe bară aproape 30 000 de mineri. Pentru compensarea pierderii locului de muncă, au fost invitaţi să se înscrie în programul de disponibilizare, despre care nimeni nu ştia mai mult decât că-ţi aduce dintr-o dată câteva milioane bune.

Lipsiţi de informaţii cu privire la viitorul lor statut şi fără să ştie ce protecţie socială le oferă statul, minerii s-au aruncat cu capul înainte spre milioanele oferite de guvern. Astfel s-a ajuns în situaţia paradoxală în care oameni în toată firea, cu familie şi copii, dădeau şpagă ca să fie concediaţi, crezând că banii ăia îi vor scăpa de probleme. Cu o nonşalanţa specifică ignoranţei au semnat o cerere de disponibilizare, în care se specifica explicit că nu vor mai putea fi angajaţi vreodată în subunităţile Companiei Naţionale a Huilei.

În loc să creeze alternative pentru minerii disponibilizați, statul a spălat milioane de dolari primiți de la Banca Mondială, pe cursuri care-i învățau pe ortacii luați din abataj cum să facă un plan de afaceri sau îi calificau în meserii precum inspector de resurse umane sau operator calculator, cu care e clar că n-aveau ce face. Adrian Năstase a numit un Guvernator pentru Valea Jiului și i-a dat pe mână un program de dezvoltare în valoare de UN MILIARD de dolari, din care nu s-a făcut decât o revistă colorată, care a apărut de vreo trei ori. Și cam aici se oprește interesul oricărui guvern pentru Valea Jiului.

Dar acum, după ce au văzut cât rău pot face concedierile pe bandă, minerii nu mai sunt dispuși să își vândă pielea oricum. Când l-am cunoscut pe liderul minerilor de la Lonea, într-o noapte de decembrie, omul răgușise de atâta urlat și părea în pragul unui infarct. Ortacii de la Lonea porniseră spre Petroșani, să protesteze. Nici n-au vrut să audă de negocieri: minerii au dreptul la prime de concediu, nu la tichete, păi dă-ne banii, hoțu' dracu', și dă-i și urlă, cu trei sute de ortaci în spate.

La câteva săptămâni după, ne-am văzut iar, tot cu scandal: se încălcaseră alte drepturi și contractul colectiv de muncă era violat de un director general. Așa că Vasile a rămas iar fără voce. Când l-am văzut că dă cu pumnul în masă ca Miron Cozma pe vremuri, mi-am zis că, în sfârșit, minerii mai au o șansă, pentru că președinții de sindicate cu jeep și cravată au pentru ortaci tot atâta credibilitate cât silicoanele Biancăi Drăgușanu – un produs de export al Văii Jiului.

Nu m-am mirat săptămâna trecută, când am auzit că minerii refuză iar să intre în subteran. Știam de la prietenii mei care scuipă praf de cărbune că, de data asta, vor să închidă și minele viabile, nu doar Petrila, Paroșeniul și Uricaniul, aflate deja în acest proces. Când am auzit că la Lonea a început răzmerița, am știut că iar s-a enervat Vasile.

Ca să nu asiste neputincios la închiderea accelerată a minelor, echivalentă cu moartea subită, Vasile s-a dus acasă, și-a pupat nevasta, a cumpărat doi metri de lanț nou-nouț și s-a legat de poarta minei, ba a intrat și în greva foamei. A venit Poliția să-l certe că blochează calea de acces, a venit primarul să-l roage să lase dracului prostiile, degeaba. Vasile ăsta nu-i omul care să cedeze ușor, și când s-a dezlegat de poartă, după ce a stat acolo o noapte întreagă cu perfuzii de glucoză, n-a făcut-o decât pentru a conduce iar minerii în marș spre Petroșani, unde s-au strâns și ortacii de la Vulcan și Lupeni. Ăia de la mina Livezeni n-au dat pe la grevă, de frica liderului lor, care e din alt sindicat și a susținut public că mai bine se închid toate minele decât să se mai chinuie.

Ca să înțelegi mai bine ce vrea Vasile, află că minerii își cumpără din salariul lor amărât sape, cuie și ce le-o mai trebui în subteran, pentru că administrația are așa de multe datorii, că nici dracu' nu-i mai vinde ceva. „Vezi tu sulul ăla de plasă? No, ăsta o fost gardul minei Lonea și l-or demontat, ca să-l bage în mină. Deci io cu plasa asta ruginită trebuia să armez galeria, să nu-mi cadă-n cap, da? Păi ăștia vor să ne omoare, mă? Să ne-mpuște dracu ' mai bine! Uite și alea cinci sape, le-am legat cu sârmă de poartă să le vadă toți: îs de la mine din garaj, le-am luat ca să avem cu ce lucra pe schimbul meu. Așa nu se mai poate, că noi ne punem viața în pericol și ei își bat joc de noi!", zicea Vasile, cu lanțurile la mâini ca Django.

Când a venit ministrul trimis de Ponta să le zică ce-o zis Fondul Monetar Internațional, adică pa, vă închidem în câțiva ani, ne-o părut bine de colaborare, tot Vasile a dat tonul la cântec, și merita să-i fi auzit pe cei peste cinci sute de ortaci intonând imnul minerilor, care zice, printre altele: „În lumea noastră n-avem cer, c-așa e viața de miner". Simpatic ministrul Andrei Gerea: nu s-a grăbit, n-a intrat pe ușa din dos, a dat mâna cu câți mineri a putut și, înainte de a intra la negocieri – vorba vine, că n-avea ce da la întors – i-a îndemnat, cu un zâmbet șugubăț, să pună osu` la muncă.

Vreo patru ore s-au scremut părțile să semneze un acord care i-a trimis înapoi în subteran pe mineri, și n-a fost o victorie. Agonia a fost prelungită: în loc să închidă minele în 2018, acestea vor funcționa până 2024. Dar în următoarele șase luni administrația Complexului Energetic Hunedoara trebuie să prezinte un plan de restructurare și să spună clar câți din cei 6 500 de angajați își pierd locurile de muncă. Alături de Ministerul Energiei și partenerul de dialog social, Sindicatul Muntele, trebuie să spună și de unde vor face bani pentru plata datoriilor și cum rentabilizează producția. Cu planul ăsta în dinți, Guvernul va cere aprobarea FMI să facă ce zic specialiștii noștri, iar dacă ei zic că e bine, așa se face, dacă nu – nu.

Termocentrala Paroșeni va ieși din Complexul Energetic Hunedoara, deși administrațiile locale din Valea Jiului nu își pot permite să o preia, așa cum se vehicula zilele trecute. În aceste condiții nu va supraviețui până-n iarnă, iar mina Mintia ar putea avea aceeași soartă, dacă programul de redresare nu va fi considerat eficient. În orice caz, divizarea minelor de termocentrale ar scoate din nou mineritul de pe piața energiei, revenind la starea în care se găsea până la înființarea Complexului Energetic Hunedoara, în septembrie 2012 – cu cheltuieli de producție mai mari decât prețul de vânzare pentru huilă.

Între timp, minele Petrila, Paroșeni și Uricani, aflate deja în program de închidere, își vor înceta pe rând activitatea, prima care va fi închisă fiind mina Petrila, de unde ultima tonă de cărbune va ieși în octombrie. Asta înseamnă încă 2 200 de disponibilizări până în 2018 pe lângă cele aproape 30.000 de până acum, iar 290 de mineri din cadrul Societății Naționale Pentru Închideri Mine Valea Jiului intră în preaviz chiar de la 1 iunie.

Treburile astea îl afectează profund pe Vasile Păduraru, care ar putea să se pensioneze și mâine, dar îi pasă de ce se întâmplă cu Valea, pentru că are două fete și el de-aici nu pleacă. Știe că, fără minerit, Valea Jiului e moartă, și nu vrea să se predea fără luptă. Și-a pus semnătura lângă cea a ministrului cu un nod în gât, pentru că nu vrea să fie părtaș la povestea asta urâtă prin care se pune cruce mineritului, dar a pus bine lanțurile, că dacă iarăși n-o să aibă cu ce lucra și o să vadă că Guvernul se șterge la cur cu acordurile astea, așa cum s-a mai întâmplat, se urcă pe puțul cu schip și se leagă acolo, să vină cine-o veni.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre mineri:
Mineriada a fost o umbră hidoasă Minerii din Valea Jiului încă trăiesc sub prejudecăţile Bucureştiului Interzis minerilor sub 18 ani