Mama lucrează de 30 de ani la rafinăria Rompetrol și toată viața am trăit cu teama unei explozii

O explozie puternică, urmată de un incendiu, a avut loc vineri, în jurul orei 12:20, la rafinăria Rompetrol din Năvodari. Știrea a venit ca un șoc, în timp ce mă aflam la birou în pauza de prânz. Nu știam dacă mama, angajat de 30 de ani al companiei, se afla în timpul programului în secția cuprinsă de flăcări. 

Telefonul mi-a explodat cu mesaje și apeluri de la colegi, vecini și prieteni din toată țara: „Am văzut la știri explozia de la Rompetrol. Maică-ta e bine?”. „A scăpat și de data asta” îmi spun în sinea mea. A avut norocul să iasă din tura de noapte, în aceeași zi, la ora 7 dimineața. 

La fel ca mulți locuitori ai acestui oraș turistic, mama are mai mulți ani la job decât de căsătorie. Iar într-una dintre cele mai mari rafinării din România o tragedie poate avea loc în orice moment.

Aici trăim subconștient în fiecare zi cu frica izbucnirii unui dezastru de proporții. Deși teama constantă este prezentă din copilărie, atunci când astfel de incidente se întâmplă, titlurile tragice de la știri iau forma unei realități sumbre pentru mica comunitate din care îmi trag rădăcinile.

Nu am înțeles niciodată cu adevărat cu ce se ocupă mama când eram copil. Nici nu mi-a împărtășit vreodată foarte multe detalii din interiorul rafinăriei, pe care o priveam mereu de pe plajă, ca pe o parte firească din peisaj. Cu toate astea, nu a existat niciun moment în care m-am gândit că aș vrea să descopăr mai mult decât ce se vede la suprafață, mirosul de gaz impregnat în salopetele grele pe care mama le punea în fiecare zi la spălat,  convingându-mă probabil inconștient să aleg o carieră cât mai departe de casă.

În adolescență, am început să mai înțeleg o parte din job-ul ei solicitant, prins între conducte, rezervoare și instalații uriașe. Meseria de operator chimist suna destul de pretențios pe atunci, dar, drept vorbind, imaginile din interiorul secțiilor care au apărut ulterior în presă sunt departe de orice mediu de lucru în care aș vedea o femeie lucrând întrega viață.  

Deși mediul în care lucrează este înecat de gaze și alte substanțe toxice, acesta este încadrat în lege la condiții normale de muncă, așa că mama mai are încă zece ani până să se poată pensiona. Ironic, nu? Ca un simplu exemplu, încă din anul 2001, grupele de muncă au fost luate prin decizie legislativă și nu există nicio altă propunere în acest sens.

Nu se cunosc efectele pe termen lung asupra sănătății, în schimb, apar din ce în ce mai des cazuri cu diferite forme de cancer printre angajați, unii aproape pensionați, iar alții, mult mai tineri. Dacă vorbim de beneficii, poți spune lejer că ele sunt practic inexistente. 

În urma exploziei de vineri, am vorbit cu mai mulți prieteni care au în familie membrii angajați la Rompetrol. Cu ocazia asta, i-am rugat să îmi spună cum este să trăiască în fiecare zi cu grija unui incident de acest fel. 

„Sincer, mereu am trăit cu impresia sau iluzia că totul e super safe și că în caz de orice, totul va fi sub control. Însă ni s-a dovedit, încă o dată, că în teorie este totul perfect, dar practica ne omoară la propriu.” – Bianca, soția unui angajat Rompetrol.

Vorbim despre cea mai modernă rafinărie din sud-estul Europei, dar cu toate acestea, incidente de mari proporții au loc la un interval de doar câțiva ani. Acum cinci ani a mai avut loc o deflagrație pe platforma Petromidia, soldată cu doi morți și doi răniți, vecini din oraș. Atunci, procurorii au declarat că sistemul de alarmare Rompetrol privind pericolul de explozie sau incediu înregistrase peste un milion de alarme. Toate au fost ignorate.

Înainte de asta, în anul 2009, soțul unei profesoare din școala generală și bună prietenă a mamei mele a murit într-un alt incendiu izbucnit în fabrică, alături de alți X colegi. Șocul acestei tragedii s-a menținut ani buni în oraș, însă știrea a trecut destul de rapid la nivel național.

La primele informații, explozia a avut loc la instalația de producție a motorinei din rafinărie. Tata, la rândul lui, lucrează în Portul Midia, adică la maximum un kilometru de rafinăria Rompetrol. A urmărit evenimentul în întregime de pe vaporul pe care lucrează. În orice moment ar fi putut fi martor de la o distanță infimă la o astfel de nenorocire în care este implicată soția lui, un vecin, o rudă sau un bun prieten.

ISU informează până în prezent că cinci persoane între 30 și 50 de ani au fost rănite, iar un bărbat dat dispărut a fost ulterior găsit mort. Aflu în doar două ore că am crescut în același cartier cu băiatul de 32 de ani care nu a reușit să scape în urma incendiului. A lăsat în urma lui o soție, care lucrează la rândul ei în Petromidia, și o fetiță de doar câțiva ani. 

Am crescut la doi pași de fabrica Rompetrol, podul de doi kilometri de la Năvodari fiind punctul direct de legătură. Pentru mine și restul vecinilor, prietenilor sau rudelor, fumul emanat de ventilele de gaz face parte din normalitate de când ne-am născut. Orice năvodărean are cel puțin un cunoscut care lucrează la fosta Petromidia, actualul Rompetrol, un complex industrial format în principal dintr-o rafinărie și o uzină petrochimică, unde capacitatea de prelucrare a țițeiului este de 4,8 milioane de tone/an.

Pentru liniștea de zi cu zi, locuitorii din Năvodari aleg să nu se gândească la ce s-ar putea întâmpla. Chiar și coloanele imense ce emană fum, vizibile atât de pe plajă, cât și din oraș, prin care ard gazele, fac parte din peisajul maritim. Nici efectele acestor noxe pe termen lung nu le cunoaștem, deși, după cum a declarat recent și Ministrul Mediului, impactul asupra mediului poate fi major doar în urma unui astfel de eveniment. Înțelegem și suntem conștienți de pericol, dar am ajuns să îl încadrăm ca parte din firesc.

Cum joburile pe litoral sunt destul de limitate, majoritatea angajaților aleg siguranța oferită de această fabrică, indiferent de condițiile oferite. O propunere de reducere cu doi ani a termenului de pensionare al năvodărenilor, circulă la nivel urban, însă nu există garanții. Deși intervențiile de urgență sunt prompte în zonă, este nevoie de o secundă de neatenție pentru ca o situație de criză să se instaleze și un dezastru să ia amploare. 

Terapie într-un scenariu post-apoliptic?

În secția din rafinărie, situația e critică, iar scenariul post-apocaliptic pare rupt dintr-un război petro-chimic. Instalația încă fâsâie, se depresurizează, este o senzație de liniște ciudată. Fierul încă nu s-a răcit, cuptorul s-a menținut la câteva sute de grade. Este un gol imens în fiecare angajat. Locul lor de muncă și-a pierdut sufletul. Oamenii se simt fără viață, toți sunt speriați, cu moralul la pământ și în prag de colaps. În mare parte, secția și-a pierdut sufletul pentru că toți angajații și-au pierdut încrederea în ea. În locul din care vin și pleacă în fiecare zi.

Acum, războaiele nu se mai duc cu arme, ci cu erori de sisteme ruginite și la nivel psihologic. Senzația de teamă din următoarele zile este prezentă pe fiecare stradă din oraș, iar anxietatea angajaților odată cu întoarcerea la muncă apasă pe umeri mai greu ca niciodată alături de întrebarea: De ce mă mai întorc?

Așadar, responsabilitate uriașă și riscuri enorme, dar beneficii minime spre deloc. Dar ce bine că turiștii au vederi unice de la Marea Neagră și că delfinii înoată pe fundal.

Nota editorului: articolul a fost actualizat pentru a reflecta mai bine situația descrisă de autoare și au fost aduse adăugiri contextului prezentat inițial.