Fotografii erotice cu hipioți din anii ‘80

James Herbert nu e fotograf la propriu. Imaginile lui cu nuduri senzuale rămân legate de filmele sale: în 1989, a proiectat mai multe scurtmetraje pe un perete și le-a examinat sistematic pe fiecare, cadru cu cadru. A refotografiat și a mărit anumite momente pentru niște printuri de 16x20 și a făcut o selecție care a fost publicată în 1992. Herbert a făcut vreo patruzeci de scurtmetraje și patru filme independente care conțin nuditate și în care joacă modele neprofesioniste. E o abordare liberă pe care Herbert o utilizează de câteva decenii, de când s-a apucat de cursuri de desen anatomic în adolescență (acum are 79 de ani).

Herbert a fost foarte activ în mediile artistice din Atena și Georgia. A predat pictură și film, a regizat mai multe videoclipuri pentru R.E.M. și The B-52s – făcute cu aceeași deschidere și spontaneitate și intuiție ca filmele lui erotice. Pentru videoclipul „Revolution Earth", al celor de la The B-52s, a lucrat cu zebre și elefanți vii împreună cu Kate Pierson. Își reamintește cum, pentru „It's the End of the World", el și Michael Stipe au filmat un câine într-o casă abandonată cu ziduri care aproape se prăbușeau.

Astăzi, în studioul lui cu neoane fluorescente din Bushwick, Herbert pictează pânze enorme bazate pe imagini cu cupluri nud pe care le găsește online. Am vorbit cu el despre nuditate, experimentare și cultura tinerilor.

Urmează să ai o expoziție de fotografie, dar aici suntem înconjurați de picturi. Care e legătura dintre aceste două practici pentru tine?
Am pictat toată viața, dar am fost interesat și de film și fotografie.

Apoi, filmul a preluat controlul: am făcut multe scurtmetraje pe peliculă de șaizeci de milimetri în Atena și în Georgia, așa că atmosfera din ele e umedă și luminoasă. Apoi am mers în Italia și am făcut filme mai lungi pe peliculă de 35 de milimetri. Nouă luni pictam, trei luni făceam film. Apoi am ajuns să fac nouă luni film și trei luni pictură. Sunt o persoană organizată și le țin separat.

Un singur lucru a fost constant din adolescență: oamenii au fost mereu goi. Chiar și în filmele lungi care au fost proiectate în Toronto și la Sundance, toți oamenii sunt dezbrăcați. Cu excepția unei singure fete foarte frumoase într-o rochie albastră (în filmul Speedy Boys din 1999). Am fost un pictor care făcea filme, apoi am devenit un realizator de filme care picta. Și în ultimii zece ani am fost doar pictor.

Când ai făcut filmele, ai știut că vei să extragi cadre din ele pentru printuri?
Nu, nu intenționam să caut imagini nemișcate care să spună o poveste. S-a întâmplat mai târziu, dintr-un capriciu. Îmi place să lucrez spontan, să exploatez accidente. Sunt foarte organizat când lucrez, dar când colectez imagini sunt intuitiv. În forma originală, aceste filme n-ar fi prea interesante: te uiți doar la tineri frumoși. Am luat filmele cadru cu cadru și m-am gândit pe care vreau să le folosesc.

De ce ai ales tinerii ca subiect?
Era era hippie, eu aveam douăzeci și ceva de ani. Era multă nuditate, acțiuni tribale – despre care știm cu toții acum că sunt mai puțin inteligente decât credeam atunci – dar oamenii erau foarte frumoși și existau multe adunări. Era ușor, pe atunci, să le ceri oamenilor să joace în filme. Înainte de asta, în adolescență, îmi fotografiam prietenii care făceau baie în pielea goală. Deci interesul acesta pentru cultura tineretului a început din adolescență. Unii zic că m-am blocat acolo [râde]. Pe de altă parte, m-a atras dintotdeauna să ilustrez inocența, schimbarea și aspectul fizic al unui anumit grup de vârstă. Așa că am continuat să fac asta.

Aveai o idee exactă înainte de ședința foto?
Nu – nu o idee, ci o atitudine. Am vrut ca ideea vizuală să vină pe parcurs. Procesul începe cu o chestie de bază, de atracție, să-ți vină să zici: ce frumos! Dorința e când vezi ceva ce-ți place. Poate fi o piersică sau o persoană. Uneori artistul neagă că e interesat de frumusețe, din îngâmfare sau aroganță…Pe mine mă interesează o anume tandrețe, o anume tristețe, în erotism. Și nu cred că aceasta mi se dezvăluie mie; se dezvăluie în anumite cadre, dacă ești atent.

Procesul e foarte important pentru mine pentru că nu văd niciun alt mod de a descoperi ceva decât călătoria. Nu mă interesează să fac un tur, mă interesează să mă plimb tihnit, cu rucsacul în spate.

Ai zice că fascinația asta pentru cultura tineretului e veșnică sau trecătoare?
Cum ți se pare că diferă perspectiva ta din 1980 față de cea de azi? Cred că această cultură a tineretului a dictat sensibilitatea americană. De exemplu, cartea Teenage Lust, a lui Larry Clark, care a fost explicită și plină de nuduri…Cartea asta n-ar putea fi publicată astăzi și poate că ar fi criticată. A fost perioada aia hippie, lipsită de griji. Acum, atmosfera e mai serioasă, cu haine și costume închise până sus. Nuditatea e percepută altfel. Și oricum, în lumea artei, nuditatea nu e considerată foarte inteligentă. Și una dintre perspectivele asupra adolescenților e că nu sunt foarte deștepți, că n-au învățat nimic. Și totuși, pe de altă parte, au o atracție a lor, non-intelectuală, a simțurilor.

Ceva intuitiv.
Corect – care e conectat, în cazul meu, cu atitudinea și procesul de a face artă. Folosesc tineri datorită curiozității lor. Imaginea trebuie să-l reprezinte pe creator. E natura lui esențializată.

Ai folosit actori sau modele profesioniste în filmele tale?
Nu. N-am vrut persoane cu o prezență prea teatrală. Mi se păreau prea studiați, ofereau emoții exagerate. N-am vrut să regizez pe nimeni. Sunt oameni care știu în mod natural să se așeze pe un scaun și să se ridice la fel de natural, cu grație infinită.