Brâncuși m-a făcut să mă simt cât de cât mândru că-s român

O prietenă a ajuns pentru prima dată la New York în decembrie 2018. Spre deosebire de alte orașe și locuri la care mi-ar putea da lejer lecții, aici eu am putut să-i fiu un fel de ghid, că am văzut orașul înaintea ei. M-a întrebat ce ar putea să vadă și ar fi mișto, iar primul lucru care mi-a venit în minte a fost MoMA, care are până prin februarie 2019 expoziție dedicată lui Brâncuși.

Da, Brâncuși și ce mai are muzeul de oferit au fost primele chestii de care i-am zis să țină cont. Partea și mai bună e că a ajuns la expoziție. Parțial, recomandarea a fost motivată de notorietatea muzeului, dar o importanță deloc de neglijat a avut și prezența lui Brâncuși acolo.

MoMA e un fel de muzeu perfect pentru toată lumea. E bun și pentru fițe, și pentru omul simplu care vrea să fie impresionat de artă (sub diverse forme). Iar Brâncuși, pentru români, e un fel de blazon al calității acestui popor, chiar dacă poporul per total nu se ridică mai niciodată la nivelul operei lui și viziunii lui. Eu i-am văzut expoziția lui Brâncuși ca un român aflat în trecere prin New York, dar în decembrie 2018 mi-am dat seama la ce a fost bună existența lui.

În funcție de ce sensibilități ai, poate ai fost pe lista celor care au donat pentru statuie. Statuia! Aia pentru care erau necesare 11 milioane de euro, s-a încercat mobilizarea poporului și a fost un rezultat dezastruos. Poporul, o mică parte, a dat bani, iar acum a rămas cu ochii în soare. Un exercițiu oribil de imagine care nu face cinste niciunuia dintre cei care l-au pus în mișcare.

Mie nu mi-a păsat de donația de-atunci. Nu cred că dacă un om, un oraș sau o țară dețin o lucrare de artă, își aduc în vreun fel contribuția la ce-a făcut creatorul și nici nu-l prețuiesc mai mult. Doar țipă mai tare ca să vadă toată lumea că e ceva aproape special acolo. Creatorul a creat, creația e frumoasă și e în regulă să fie ținută într-un muzeu ca să fie admirată de cât mai mulți oameni. De fapt, asta m-a enervat cel mai mult în România.

E dificil să te bucuri de experiența unui muzeu fără să te lovești de tot felul de prostii, cum ar fi că n-ai voie să faci poze sau că trebuie să te conformezi unui program stupid pentru orice om care muncește opt ore pe zi. În fine, în alte țări am descoperit o bucurie în a merge la muzeu și în a nu fi presat ampulea de administratorii acelui loc.

La MoMA e o experiență în sine. Te duci acolo și te minunezi de ce poate să facă mintea omului. Probabil sunt muzee și mai mișto în lume, nu fac un top acum, altul e subiectul.

Brâncuși, în New York și pe perioadă limitată, și-a găsit loc într-o sală destul de fadă, în care au fost aduse unele dintre sculpturile sale. Per total, 11 creații (inclusive schițe), disponibile în premieră în același loc. Oricum, o cameră plină de Brâncuși, ceea ce mă duce la motivul acestui articol.

Habar n-am ce-i cu arta și mă pot complace în neștiința mea. Asta e. Totusi, am auzit de mai marii creatori de artă pe care țara (și lumea) asta i-a dat. Cei mai răsăriți dintre ai noștri s-au remarcat în afară, că aici eram prea ocupați să căutăm tuneluri dacice sub Carpați.

În afară, deși țări ocupate mare parte din istorie cu revoluții și războaie, au fost și unii care și-au spus că e cazul să se preocupe și de frumosul creat de om. Astfel, unele țări și orașe au devenit nuclee pentru toți creatorii. Astfel, un „Constantin Brâncuși” a devenit „Constantine Brancusi” și lumea per total a avut de câștigat.

În expoziția de care am zis aici, eram eu, un român de 26 de ani, pentru a doua oară în New York, înconjurat de piesele lui Brâncuși și pe lângă mine doar străini. După ce limbi mai auzeam, am putut intui niște mexicani, niște americani, germani și chiar chinezi. Toți ăștia, nu cred că mai mult de 20 în aceeași cameră în orice moment dat, se uitau la creațiile unui român și se minunau sau își notau idei. Probabil că niciunul n-ar fi putut găsi România pe-o hartă, dar nici nu a contat țara, cât timp niște artă era mai importantă decât o regiune definită de noroc și decizii politice.

Nu m-am identificat niciodată ca patriot sau mândru că-s român, pentru că nu pot lăsa hazardul destinului să decidă pentru ce merită să fiu mândru. Dar pentru munca lui Brâncuși, și originile lui românești, am fost un pic mândru. Stăteam printre străini, niciunul nu știam nimic despre celălalt, dar ne uitam la creațiile unui tip crescut în satul românesc care a reușit să-și croiască un renume mondial. Și asta acum aproape un secol.

Acel moment de la MoMA m-a făcut să detest și mai mult ideea cu arta deținută de țară (sau o instituție a statului). De exemplu, Coloana infinitului este a țării și ne descurcăm destul de prost s-o conservăm ca s-o vadă și generația de peste 100 de ani. Dar la muzeul new yorkez am văzut una dintre primele încercări ale lui Brâncuși cu formele Coloanei și aia a devenit ceva mai importantă și mai prețuită decât cea de la noi.

Experiența asta ar trebui încercată de oricine. Vânează expozițiile românilor în afară și urmărește-i pe ceilalți vizitatori ce fac, ce simt, ce zic, la ce râd și la ce se întristează. Dacă în ei trezește ceva arta vreunui român, înseamnă că acei oameni au simțit un pic mai mult despre România decât o vor face mulți dintre cei care se bat cu cărămizi tricolore în piept și vorbesc despre datini și obiceiuri și conservarea spiritului românesc.