Tribul de vânători de balene care-și riscă viața în fiecare zi

Doug Bock Clark a auzit pentru prima dată despre lamalerani pe când locuia în Indonezia, dintr-o bursă Fulbright de doi ani. Jurnalistul american nici măcar n-a crezut poveștile la început, pentru că aceiași oameni care-i povesteau despre misteriosul trib care vânează balene pe ambarcațiuni primitive, cu arme antice, insistau să spună și povești mai puțin credibile, despre creaturi ca niște dinozauri și magie în junglă.

Dar când Clark i-a căutat în cele din urmă pe lamalerani, a fost uluit să descopere că sunt cât se poate de reali. Lamaleranii, care se bucură într-o oarecare măsură de un statut special acordat de guvernul indonezian, subzistă în principal din vânarea cașalotului cu harponul, trocul cu comunitățile vecine și, în general (deși au început să folosească un număr limitat de bărci cu motor), întrețin obiceiuri antice. A devenit din ce în ce mai hotărât să-i viziteze pentru o perioadă extinsă de timp, intrigat de ideea unei comunități relativ izolate, deși nu una cunoscută pentru violența ostilă faţă de străini, precum tribul sentinelez din India, amenințat cu dispariția, care a ținut prima pagină a ziarelor anul trecut, după moartea unui misionar american.

În cartea sa în curs de apariție, Ultimii vânători de balene: Trei ani în Pacificul îndepărtat, cu un trib curajos și un mod de viață pe cale să dispară, Clark spune povestea unuia dintre ultimele triburi de pe Pământ - oameni care trăiesc după tradițiile de vânat balene pe care le-au primit de la strămoșii lor, chiar dacă toată lumea, de la ecologiști la occidentali curioși ca el, amenință să le distrugă cultura. VICE a stat de vorbă cu Clark, ca să afle cum i-ar descrie pe lamalerani prin comparație cu sentinelezii, cum a fost să meargă cu ei la vânătoare de balene, cum erodează globalizarea cultura lamaleranilor și cum a rezistat tribul de-a lungul anilor la ideea de schimbare.

VICE: Pentru început, doar pentru că mi se pare că, de multe ori, occidentalii nu percep diversitatea triburilor de „vânători-culegători” sau „primitive”, cum i-ai descrie pe lamalerani prin comparație cu sentinelezi, care sunt poate mai degrabă recunoscuți pentru suspiciunile de violenţă față de străini?
Doug Bock Clark: Sunt complet diferiți. Sentinelezii au respins expres orice formă de contact. Au făcut cât se poate de clar că nu vor să aibă nicio formă de contact cu lumea din afară. Amenință violent și/sau ucid pe oricine le calcă pe meleaguri. Lamaleranii au menținut contact extins, atât cu occidentalii, cât și cu alți indonezieni de la finalul secolului al XIX-lea. E un loc foarte izolat, așa că doar un număr limitat de oameni ajunge acolo. Dar lamaleranii sunt interesați de lumea de afară.

Cum le-ai evalua abilitatea de a se opune schimbărilor și de a-și menține stilul de viață tradițional de-a lungul anilor?
În fiecare an, se adună la ceea ce se cheamă „consiliul de pe plajă”. La acea adunare a tuturor vânătorilor de balene, toți bărbații adulți care participă la activitate vorbesc, practic, despre regulile pentru anul respectiv, mai degrabă decât să lase schimbarea să vină peste ei. Într-un mod extrem de conștient, se gândesc: Ce o să permitem să intre în comunitatea noastră și ce nu?

Așa că, în anumite zone, s-au opus schimbării, dar au fost și foarte flexibili în altele. Un exemplu excelent e faptul că au adoptat treptat motoarele exterioare, cu care au devenit din ce în ce mai confortabili și au descoperit moduri de a le înțelege, în contextul credințelor lor religioase aparte. În acest sens, le pot folosi la anumite tipuri de vânătoare, dar nu la vânarea cașalotului, care e prada cea mai importantă din punct de vedere spiritual.

A fost un proces lung care a durat zeci de ani, nu?
A fost o acumulare lentă, dar consistentă, până prin 2001. Tribul a trebuit să se hotărască: O să lăsăm oamenii să folosească motoarele astea ca să vâneze balene, care sunt cele mai sacre animale? Ele ne-au fost trimise de strămoșii noștri și sunt încarnarea strămoșilor. O să lăsăm oamenii să folosească mașinăriile astea moderne ca să facă asa ceva? Sau o să folosim în continuare vâslele și velele din frunze de palmier, cum facem dintotdeauna?

S-au decis, practic, că nu. Doar bărcile antice vor avea voie să atace balenele. Dar, apoi, de-a lungul următorilor câțiva ani, câțiva membri foarte isteți, mai tineri, ai tribului, au venit, practic, cu ideea asta: „Păi, și dacă legăm o sfoară de tractare de la o barcă cu motor de una dintre bărcile antice, doar cu vâsle, și apoi ne folosim de asta ca să tragem barca antică, mai aproape de balenă, după care o dezlegăm. Asta încalcă regulile strămoșilor?”

După foarte multe dezbateri s-a hotărât că nu, e o portiță în lege, pe care membrii mai tineri ai tribului o pot exploata. Acum, asta este metoda de vânat balene. Folosesc motoarele până într-un punct ca să aducă bărcile mari, mai lente, la o distanță de la care pot ochi balenele, apoi le dezleagă și urmează cu strictețe tradiția strămoșilor.

Procesul ăsta - și celelalte moduri prin care au avansat spre așa-zisa modernitate în negoț, de exemplu - poate fi vreodată oprit sau inversat? Cât de multe se pierd?
Asupra tribului se pune atât de multă presiune din exterior, nu doar din partea guvernului indonezian sau a străinilor care-i vizitează, [ci și] din partea propriilor membri, dintre care mulți pleacă, văd lumea înconjurătoare și se întorc cu idei noi. [Asta] s-ar putea să submineze orice-am înțelege noi din cultura lor tradițională. [Dar] încercările lor conștiente de a supraviețui prin peisajul ăsta sunt realmente lăudabile și impresionante. Majoritatea grupurilor nu prea se gândesc la cum vor interacționa cu lumea înconjurătoare. Pe finalul anilor 80, antropologii preconizau că tribul va fi încetat să-și practice tradițiile până la începutul anilor 2000, iar lamaleranii nu sunt singurii.

ONU estimează că există circa trei sute de milioane de oameni care aparțin populațiilor tradiționale, a căror situație nu e exact la fel ca a lamaleranilor, dar ale căror experiențe ca persoane indigene se aseamănă într-o bună măsură, în sensul în care lumea înconjurătoare îi cam copleșește. La mijloc e, de fapt, o poveste mai mare despre ce se petrece cu omenirea. Dacă mai există, să zicem, șapte mii de culturi rămase pe lumea asta și pierdem două sau trei în fiecare lună, asta reprezintă o diminuare incredibilă a modurilor în care poți să fii om. Și când dispare unul dintre grupurile astea, e o pierdere incredibilă, de mii de ani de bogăție și practici culturale, care dispar odată cu ei.

Ai vânat cu membrii tribului - poți să povestești, pentru cititorii noștri, cum a fost să fii pe bărcile de vânătoare, în plină acțiune?
Vânătoarea e o chestie incredibil de captivantă. Folosești o barcă cu vâsle sau cu pânze sau o bărcuță cu motor ca să ajungi în mijlocul a ceea ce se cheamă Marea Savu, această întindere superbă de apă cristalină, albastră, înconjurată de poate cinci sau șase vulcani uriași [la] orizont. Și apoi te duci și ceea ce cauți sunt balenele. Când le vezi, se transformă într-o cursă nebunească, în care încerci să le prinzi. Chiar e o experiență pe viață și pe moarte.

Am văzut cu ochii mei multe bărci distruse. Am asistat la oameni care au avut accidente foarte grave. În mod tragic, unul dintre prietenii mei apropiați din carte chiar a fost ucis în timpul unei vânători. Adrenalina îți curge în vene. Practic, există o platformă de scufundări care se pune în fața bărcii, iar un tip aleargă pe platformă, sare și apoi își folosește greutatea corporală ca să înfigă o suliță din bambus lungă de 4-5 metri în balenă. Apoi, o sfoară din vârful harponului până la barcă e atașată de balenă. Și sunt pur și simplu ore de lupte între balene și oameni.

Sună extraordinar, dar pentru lamalerani e o activitate religioasă sau spirituală și nu un sport sau doar muncă, nu? Ce înseamnă asta pentru tot procesul?
E o chestie extraordinară de văzut, în sensul clasic al cuvântului. La ora actuală, cașalotul e cel mai mare prădător cu colți din lume. Un mascul mare poate să depășească 20 de metri în lungime și să cântărească probabil vreo 70 de tone. Nu le place să fie atacați, așa că o să facă tot posibilul ca să distrugă ambarcațiunile lamaleranilor. E posibil să aibă un strat gros de 30-60 de centimetri de grăsime, așa că, practic, trebuie să-l facă să sângereze până moare. Nu poți să-ți iei ochii de la bătălie în sine, când te afli și tu acolo, pe barcă. Te chinui încontinuu să te asiguri că n-o să te lovească coada balenei sau că nu le stai vânătorilor în drum.

E un gest sacru pentru acești oameni. Cred că balenele sunt reîncarnarea strămoșilor lor sau daruri trimise de strămoși ca să-i hrănească. Privesc capturarea balenelor drept practică spirituală, se roagă și le mulțumesc balenelor, atât înainte, cât și după. Mai e și o chestie cumva emoțională, complicată, când vezi o creatură foarte mare și inteligentă, precum o balenă, că e ucisă. Se amestecă atâția factori emoționali când ești acolo și privești una dintre vânătorile astea, sunt experiențe cu-adevărat de neuitat. Am participat la câteva zeci și simt că-mi pot aminti de aproape toate extrem de limpede, doar pentru că sunt evenimente atât de importante.

Interviul acesta a fost ușor editat și condensat, pentru claritate. Aici poți să afli mai multe despre cartea lui Clark.

Articolul a apărut iniţial pe VICE US.