Mircea Badea are de învățat de la copiii ăștia boxeri

Aroganța lui Mircea Badea după ce a fost făcut KO în doar cinci secunde n-a surprins pe nimeni. Poate că puțini își amintesc de episodul din vara lui 2012, în timpul Jocurilor Olimpice de la Londra, când vedeta Antenei 3 a beștelit-o în direct pe judoka Alina Dumitru. Campioană olimpică la judo și cea mai respectată profesionistă din istoria acestui sport în România comisese, în concepția lui Mircea Badea, eroarea de a spune că nu merge să voteze la referendumul de suspendare a președintelui Traian Băsescu. Nu era o opțiune politică, pur și simplu, sportiva era puțin ocupată, la competiția supremă a lumii.

Alina Dumitru însă nu a reacționat la insultele realizatorului TV, a zâmbit și a trecut mai departe. Șapte ani mai târziu, învins de un alt profesionist de sporturi de contact, Mircea Badea nu s-a schimbat deloc: „A fost o lovitură norocoasă”, a replicat el, după meci, într-un post pe Facebook.

Pentru că pe lângă curaj - de care Mircea Badea te asigură că nu duce lipsă, îți mai trebuie ceva care să te mâne, ca sportiv. Puterea de a te antrena cu sfințenie ani la rând. Încrederea că un profesionist se construiește în ani, în condiții grele, de multe ori în pofida mediului în care te-ai născut.

În subsolul unei clădiri de lângă Arena Națională, într-o sală de box de cartier, oglinzile care înregistrează fiecare mișcare s-au aburit de la gâfâielile a 15 puști. Unii își fac încălzirea la sac, alții unu la unu sau câte patru lungiți pe o saltea.

„Îi ținem departe de străzi, de droguri, de băutură; mă gândesc că ar fi luat-o pe alte căi dacă nu ar fi venit la box”, îmi spune Alex Scarlat, antrenorul lor, care îi învață pe copii box de trei ani. Majoritatea dintre ei provin din medii defavorizate. Unii sunt crescuți în familii monoparentale, pentru că unul dintre părinți se află după gratii. Dar asta nu i-a împiedicat pe mulți dintre ei să fie premiați la campionatele mici, cu care încep toți cei care au devenit mari campioni.

Copiii nu plătesc niciodată antrenamentul, pentru că nu au cu ce. 25 de copii vin la sala asta de box pe gratis. Pentru a acoperi lunar suma de 1 500 de lei - cât costă chiria și întreținerea sălii din Pantelimon, Alex Scarlat spune că vine de multe ori cu bani de-acasă.

Are un magazin cu obiecte pentru casă și face ore de box în particular cu adulți care își permit să plătească. „Nu pot să stau fără meciuri, fără adrenalină”, descrie Alex unul din motivele pentru care face eforturi financiare ca să fie antrenor. Sau poate că a luat microbul de la tatăl lui, care i-a antrenat în trecut pe frații Simion. Dar mai e ceva. Copiii găsesc aici atmosfera liniștită de familie pe care nu o au acasă. „De Paști, de Crăciun, vor să vină la sală. Facem totul aici. Pe 31 decembrie, la zece seara, eram la sală”, își amintește Alex. De Crăciun, au împodobit bradul și au decorat sala cu beteală. „Au făcut la mănuși îmbrăcați în Moș Crăciun”.

„Maestrul”, cum îi spun băieții, are 29 de ani și a fost și el boxer în copilărie timp de șapte ani. S-a lăsat la 13, pe de o parte pentru că i se părea că nu are susținerea părinților, pe de alta că îl atrăgea mai mult fotbalul. „Acum îmi pare rău că nu m-am ținut. Încerc să îi fac să învețe din greșelile mele.” Mai întotdeauna, în sportul profesionist, și nu numai, mentoratul înseamnă să te simți împlinit dacă ești depășit de elevul tău.

Numărul sportivilor care fac performanță scade pe măsură ce înaintează în vârstă. Tocmai pentru că e cumplit de greu să repeți zi după zi ritualul efortului de necontestat. „La campionatul național de box, la cadeți sunt două sute de participanți din toată țara. La 15-16 ani sunt 120-110. La tineret, mai puțini. Mulți se lasă din cauza condițiilor. Ei zic: «fac 18 ani și mă duc la muncă, decât să fac box».”

Cu fiecare pumn pe care îl înfige cu sete în sac, Armando, un adolescent rom, de 15 ani, își varsă o porție de furie. Mama lui s-a liberat în urmă cu doar câteva luni, după ce a fost închisă timp de cinci ani. O anunțase prin telefon că s-a apucat de box. „Fă-o până la capăt”, l-a sfătuit mama lui, de după gratii.

În tot acest timp, băiatul a fost crescut pe rând „de mamaie, de fratele meu și după m-a luat mătușa mea”. Antrenorul îi ține locul tatălui care i-a abandonat pe el și pe frații lui de când erau mici. Tot el e cel care îi dă cele mai importante lecții de viață. „Am învățat să fiu cuminte, să nu mă bat pe stradă, să respect antrenorul, oamenii”, îmi spune Armando.

Una și mai mare decât cea pe care a simțit-o anul trecut, după două meciuri câștigate care l-au calificat în finala Cupei României de box amator, la categoria cadeți. La box, boxul amator este, de fapt, boxul competițional, cel de performanță. Acestea sunt titlurile de campion național, european, mondial sau olimpic.

Cel care l-a adus în urmă cu doi ani pe Armando în sala de box a fost prietenul lui cel mai bun, zis Mario sau Cubanezul. Pe băiat îl cheamă, de fapt, Marian Sally Palapuic și are rădăcini orientale. „Tata e turc, mama e româncă.”

Mario are 14 ani și anul trecut a luat locul I la Campionatul României de box de la Satu Mare. „A făcut o performanță pe care n-a făcut-o nimeni înainte”, mi-l descrie antrenorul. A devenit campion după doar doi ani de antrenament zilnic a câte două ore, când de obicei asta se întâmplă după vreo cinci ani.

Și probabil că nimeni înaintea lui nu a făcut pe drum de două ori mai mult decât ține antrenamentul propriu-zis. Aproape patru ore-dus întors face Mario zilnic din Chitila, unde locuiește, până în Pantelimon. Ca să fie la sală la ora 19.00, Mario pleacă de acasă la 17.15.

Traseul lui arată așa: din Chitila ia autobuzul 422 cu care merge 16 stații până la 1 Mai. Ca să îi zboare timpul mai repede, se uită pe telefon la meciuri de box cu favoriții lui, printre care și americanul Floyd Mayweather. Apoi ia metroul două stații până la Basarab. După care schimbă metroul și mai merge trei stații până la Obor.

Aici are o mică escală. Trece pe la mama lui, care după ce își termină tura ca femeie de serviciu la Carrefour, vinde ciorapi la intrarea de la metrou.

Apoi ia autobuzul 101 încă cinci stații până la Mega Mall. Sunt și zile în care drumul ăsta i se pare un infern și se gândește pentru o clipă că „ce mare lucru dacă lipsește de la un antrenament?”. Dar își amintește rapid că o zi de box în minus face diferența. Și iese din casă. „Mă gândesc la familia mea, să o fac mândră de mine, la maestru - să nu îl dezamăgesc. Mereu îmi spune mama să nu mă las, să mă ambiționez mai mult, să muncesc mai mult.”

După 26 de stații cu patru mijloace de transport în comun, Mario intră în vestiar, se șterge de transpirație, se schimbă în echipament și e gata să transpire din nou.

Înainte să se apuce de box, Mario se bătea cu băieții la școală și pe stradă. „Să nu mă creadă mai prost.” După ce s-a apucat de sport, bătăile au încăput doar în sala de antrenament și în ring.

Așa sunt învățați să gândească, încă de mici, sportivii profesioniști. De aceea, sporturile de contact înseamnă educație, control și echilibru. Înveți că nu e demn de un sportiv adevărat să-ți folosești pe stradă forța uriașă acumulată în sală.

Odată l-a bătut pe adversarul lui în 57 de secunde. Însă când l-a văzut că plânge când e certat de antrenor, s-a dus la el și i-a dat mâna. Maestrul Scarlat îmi mai spune că Mario are „bun simț, nu cere nimic niciodată”. Nici măcar atunci când și-a dat seama că băiatul boxa fără vlagă fiindcă nu mâncase toată ziua.

Pasiunea pentru box a avut și dezavantaje. La scurt timp după ce s-a apucat de sport, Mario a rărit-o cu școala, așa că a rămas repetent.

Dar antrenorul i-a convins că, fără o diplomă, n-au cum să ajungă antrenori ca el, într-o zi, și nici să-și ia permisul de conducere. Așa că Mario și alți colegi de la box care erau în aceeași situație s-au reînscris la școală, prin programul „A doua șansă”. Acum, la 14 ani, băiatul e într-a V-a.

Visul lui Mario Cubanezul, al lui Armando - fratele lui de sânge, și al celorlalți puști antrenați de Alex Scarlat în subsolul aburit din Pantelimon e să participe la Olimpiada de la Tokyo din 2020. Proiecția asta cântărește mai mult decât greutatea prezentului sau tristețea trecutului lor.