Grădina Capitol

Pentru mine Grădina Capitol n-a reprezentat vreodată altceva decât o sursă de putoare pe Constantin Mille. Poate că m-am născut prea târziu, așa că m-am gândit să intru, să văd ce-i înăuntru. Prietenii mei de la Save or Cancel gândiseră mai demult niște evenimente acolo, pentru că ăla a fost locul în care s-a proiectat într-o vară Voyage dans la Lune, care e primul film de science fiction făcut vreodată, în 1912. Apoi s-au întâmplat și alte chestii drăguțe, din care, sincer, eu n-am prins nimic.

Clădirea a fost construită la începutul secolului al XX-lea de proiectantul Palatului Regal, Nicolae Nenciulescu, pentru ca Nicolae Grigorescu să poată locui acolo. Are două corpuri: clădirea acoperită și grădina cu balcon, care au avut mare succes în perioada interbelică, pentru că Grigorescu s-a gândit că mai bine o face cinematograf. Aici au rulat primele documentare românești și cele mai tari filme de pe vremea aceea. Era atât de lustruit încât pe-aici își pierdeau timpul cele mai luminate capete ale literaturii românești, de la Victor Eftimiu și Lucian Blaga și până la capul încoronat, adică regele Carol I, iar cele mai mari case de film de la Paris, Roma, Berlin și New York îi dădeau atenție. Ca orice loc vechi respectabil, aici s-au întâmplat și crime (cica un miliardar sârb a fost împușcat în 1938 în timpul filmului "M", al lui Fritz Lang) și s-au dezlegat mistere (cum ar fi că jurnalistul Alejo Carpentier a reușit să publice o serie întreagă de reportaje care au întors pe dos media în urma crimei de care povesteam mai devreme).

Normal că a urmat și perioada cu războaiele mondiale, și naționalizarea în 1948, dar tot cinematograf a rămas. După Revoluție, intrarea în administrarea RADEF-România Film a dus direct la închidere și paragină, pentru că în urma cutremurului din 1977 clădirea fusese afectată și ar fi reprezentat un pericol pentru public. Ce s-a întâmplat după aceea e povestea clasică în care niște investitori au încercat să pună mâna pe ea, dar nu s-au hotărât în câte clădiri de birouri s-o transforme și-au lăsat-o așa cum era, adică încă o bucată a “patrimoniului” care există fix degeaba.

Când am ajuns în fața lui, pentru mine locul ăsta era în continuare o clădire veche cu un personaj verde desenat frumos la intrare. Eram convinsă că înăuntru e plin de gunoaie. Am intrat când l-am găsit pe portar și l-am combinat să desfacă lacătul. Astăzi, el e mult mai îngăduitor și modest la pretențiile financiare și lasă orice reciclator de metale să intre și să facă ce vrea, ca să se dărâme clădirea. Nu e nevoie să o dărâme (alt)cineva, ar fi un efort inutil.

Acum multe luni când m-a mâncat pe mine, n-am avut ce să fac ca același portar să lase jos sprânceana pe care o ridicase când am intrat patru oameni și i-am dat și noi o sută de mii, așa că acum i-am mai dat încă una. Asta e, biletul la film e scump, dar, din fericire, casa de bilete mai are niște gratii destul de drăgălașe.

După ce am pătruns în grădina de vară, am avut în egala măsură o surpriză, cât și un șoc. Înăuntru se adăpostește o mini-crescătorie de iepuri. Ne-am uitat unii la alții și am crezut că trebuie să o lăsăm mai moale cu Alice în Țara Minunilor. Dar iepurii erau chiar adevărați.

Nu ne-am atins de nimic, doar ne-am plimbat alene printre elementele de recuzită.

Cred că ăsta e singurul loc din România unde poți găsi un iepurașîn spatele unui ditamai șobolanul, fie el și din metal ruginit. Dă-i cu focus pe iepuraș, când colo, iese focus pe sârmă. Super!

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine atâția iepuri adunați în locul ăsta e un lucru mai suprarealist decât blogul lui Kazi Ploae.

Noroc cu tovarășul Scoică, care mi-a sprijinit în ideea de a pătrunde în cinematograf. Spre deosebire de celelalte locuri părăsite în care m-am pierdut cu plăcere, aici nu erau gunoaie care să te împiedice să explorezi, dar era întuneric beznă. De aia pozele mi-au ieșit mai prost decât într-un experiment eșuat.

Când am urcat la etaj m-am gândit că probabil așa arată și Titanicul acum.

M-am așezat în locurile speciale din lojă.

Apoi la balcon. Nu mi-am dat seama unde se vede mai bine.

Iată-l și pe Moby Dick.

Până am ieșit de după cortine, s-a făcut semiîntuneric. Clădirea asta are noroc că era la numărul 13, altfel sigur nu mă atrăgea.

Nici măcar cu sicriul din curte.