Du-te acasă, Godzilla, ne pierzi vremea degeaba

Godzilla în ceață

Prin 1998, am fost să văd filmul Godzilla de ziua mea. Împlineam zece ani. Îmi amintesc că văzusem trailerul înainte de alt film, poate Men in Black sau Ziua Independenței sau cine știe ce alt film cu Will Smith și extratereștri în el, pentru că pe atunci ăsta era criteriul după care alegeam filmele. Filme în care Prințul din Bel Air era acoperit cu mâzgă verde și îi enerva pe boșorogii albi pe motiv că erau niște boșorogi albi.

Bineînțeles, Godzilla nu era extraterestru și Will Smith nu apărea în film, dar în momentul ăla mi s-a părut filmul perfect pentru a-mi sărbători ziua de naștere. O aventură cu acțiune înainte de o vizită la un fast-food. Eram mega încântat, cumpărasem chiar și piesa lui Jamiroquai, Deeper Underground. Evident că piesa mi-a rămas în minte mai mult timp decât filmul, pentru că nu-mi amintesc absolut nimic despre Godzilla '98 – nicio replică, nicio scenă, nici cine a jucat în el, nici cine l-a regizat, nici ce clădiri au explodat, nici cum l-au omorât pe Godzilla la final.

IMDB îmi spune că în film erau Ferris Bueller, Leon the Professional și doi actori care au dat viață unor personaje din The Simpsons. În fine, amintirile din ziua aia se leagă mai mult de ce am mâncat după și nu de monștri nucleari japonezi. Cred că e primul film pe care l-am văzut care nu a reușit să mă impresioneze. Până atunci, orice vedeam la cinema mă dădea pe spate. Godzilla a fost primul dintr-o serie de dezamăgiri cinematografice, de la Tomb Raider la The Butler.

Șaisprezece ani mai târziu, Hollywoodul și-a încercat din nou norocul cu Godzilla. Iar asta n-a mai mirat pe nimeni, toate filmele de acțiune, de la Spiderman până la Planeta Maimuțelor, au devenit francize.

Pentru cei dintre voi care nu știu, istoria francizei Godzilla a început în Japonia, unde monstrul-dragon-șopârlă a apărut pentru prima oară pe ecrane în 1954. Filmele erau cum erau filmele pe vremea aia: cu stop-motion, orașe în miniatură incendiate și paralele la problema nucleară din Japonia.

Iconografia era clară. Godzilla era nu doar o entitate fără minte, de neoprit, care distrugea orașele japoneze, ci fusese creată în urma unor teste nucleare din Pacific. În ciuda faptului că era o șopârlă de mărimea unui zgârie-nori, originalul Godzilla era în multe feluri un monstru foarte real – un monstru care le-a rămas în minte japonezilor care se strângeau la filme și care a stârnit nenumărate continuări cinematografice în care monstrul ba avea cinci creiere, ba avea față de crocodil, ba avea aripi de fluture și trăia pe o insulă tropicală unde era considerat zeu și idolatrizat. Nu știu din care dintre filmele astea s-a inspirat producția americană, dar nu e de mirare că filmul a fost un eșec. Toată lumea era interesată de muia pe care a dat-o Bill Clinton în perioada aia, nu de monștri nucleari.

Trailerul.

M-am dus la cineplex într-o după-amiază să văd noua versiune și n-am înțeles care e publicul țintă pentru filmul ăsta. Copiii? Adulții? Tocilarii? Mă aflam printre turiști, critici de film amatori și bărbați între două vârste încălțați cu Crocs. Nu că eu eram mai breaz. Părea o adunătură de oameni anonimi pe care i-ai vedea mai degrabă la coadă la poștă sau în stația de autobuz.

Abia așteptam să văd în ce stare se află blockbusterele de vară. Ultimul film pe care îl văzusem la cinema a fost La Grande Bellezza și mi-am dat seama că n-am mai văzut un blockbuster la cinema de peste un deceniu. N-am văzut nici măcar Avatar.

Unde sunt descendentele filmelor pe care le-am iubit în copilărie, Reservoir Dogs, Pulp Fiction și Goodfellas, poarta prin care am ajuns la neo-realismul italian și Michael Hanneke? Voiam să văd cum arătau copiii Zilei Independenței și ai lui Armaggeddon.

Așa că am plătit bucuros treizeci de dolari pentru bilet și un Pepsi și am intrat în cinematograf, locul pe care Maxim Gorki a numit-o „regatul umbrelor”.

Înainte de film am văzut trailerul la Transformers și mi-am dat seama că franciza asta era deja la nivelul patru, iar eu nu le văzusem nici pe celelalte trei. Apoi am realizat că n-am auzit pe nimeni vorbind despre ele, ceea ce înseamnă că n-au reușit să-și lase amprenta asupra culturii moderne, așa cum au reușit alte filme indie precum Juno sau Shame. M-am întrebat dacă nu cumva filmele astea există acum într-o dimensiune paralelă a cinematografiei, pe când odată făceau parte din curentul mainstream al Hollywood-ului.

Poate că filmele astea de acțiune din timpul verilor și-au trăit traiul și acum există într-un fel de nișă, dar tot în sfera stupizeniei. O sferă populată de tineri care încă mai cumpără revista FHM și vorbesc la un joc de biliard despre cât de sexi e Megan Fox. Poate că filmele astea au devenit un fel de heavy metal al cinematografiei, o estetică copleșitor de macho care a ieșit demult din perioada de glorie și nu mai încearcă să cucerească lumea, ci doar să-și mulțumească puținii fani rămași, ca să nu-i piardă și pe ăia.

După cele 45 de minute de trailere de filme și de reclame la înghețată, a început filmul. În timpul genericului, am încercat să ghicesc cine ar putea juca rolul principal. Aaron Taylor-Johnson, tipul din Angus, Thongs and Perfect Snogging, ar trebui să joace eroul principal – are mușchi, are suficient creier – e perfect. Elizabeth Olsen ar putea fi o parteneră potrivită – sensibilă, dar totuși cool. Ken Watanabe e japonez, merge la fix ca om de știință la Hollywood.

Juliette Binoche și Sally Hawkins mi s-au părut niște alegeri dubioase; ambele sunt genul pe care te-ai aștepta să le vezi în filme indie despre trezirea sexuală a femeii și nu în filme despre monștri giganți. Dar să zicem că ar merge și ele ca oameni de știință. De David Strathairn nu eram așa sigur. Arată ca un președinte, probabil o să fie președinte.

După treizeci de minute de film, s-a dovedit că avusesem dreptate în proporție de 90 la sută. Aaron Taylor-Johnson joacă un soldat care devine fără să vrea eroul principal. Elizabeth Olsen joacă rolul iubitei lui, care e o asistentă și nu prea spune mare lucru. Și, evident, Sally Hawkins, Juliette Binoche și Ken Watanabe toți sunt oameni de știință. Doar David Strathairn, cu mutra lui autoritară, mi-a stricat prezicerile – joacă un amiral, nu un președinte.

După cum e de așteptat la un film despre o șopârlă imensă, firul narativ lasă mult de dorit. Începe vag să spună o poveste, după care aproape toți actorii principali mor și mai durează o oră de lupte cu monstrul. Începe în Japonia, unde o echipă de cercetători lucrează într-o uzină nucleară și se încruntă în prima parte a filmului la niște ecrane cu nuș ce grafice electro-magnetice dubioase. Binoche și Cranston sunt un cuplu căsătorit care lucrează în uzină și la un moment dat, Binoche moare într-o explozie. După zece minute din film. Mai bine ar fi jucat în altă dramă iraniană de familie decât în prostia asta.

Cranston e tare supărat din cauza asta și filmul merge pe fast forward cincisprezece ani mai târziu și-l arată pe fiul lor care a crescut mare, Aaron Taylor-Johnson. După moartea soției, Cranston a luat-o razna și și-a petrecut timpul studiind adevăratele motive pentru activitatea electro-magnetică dubioasă care a produs moartea iubitei lui soții. Tot asta au făcut și Ken și Sally, care în tot filmul par inteligenți și stresați.

Ce să vă mai zic, e o mizerie. Cei mai buni actori mor încă de la început, rolurile lui Johnson și al lui Olsen sunt slab conturate. Nu e neapărat vina actorilor, cât a scenariului, că doar i-am văzut jucând bine în alte filme de genul ăsta.

Efectele speciale sunt destul de mișto, dacă ești genul de persoană care se omoară după efecte speciale. Dar efectul 3D nu reușește să ofere decât un șoc, după care toate momentele alea care vor să te facă să te simți prins în fălcile bestiei te fac să simți că te uiți la un prieten care se joacă pe calculator.

Totuși, Godzilla reușește să atingă niște corzi sensibile și nu se teme să-ți dea un pumn în dinți pe alocuri. Personajele care-ți plac mor fără vreun avertisment prealabil și n-am putut să nu observ comentariul ironic la adresa armatei. În Godzilla, băieții în uniforme nu sunt eroi. Sunt niște spectatori neajutorați, la fel de îngroziți de monstru ca toată lumea. Personajul lui AJ Taylor face tot posibilul să ajute, dar nu poate decât să asiste la grozăvenia monstrului care e mult mai mare decât el și armata.

Amenințarea din filmele japoneze cu Godzilla e reprezentată de experimentele nucleare, dar versiunea din 2014 a filmului pare să fie o manifestare a tuturor coșmarurilor noastre moderne. Scenele dezastrului ne sunt foarte familiare din ce vedem zi de zi la știri, clădirile care se prăbușesc ne aduc aminte de evenimentele din America din 11 septembrie, iar uzina nucleară japoneză din prima parte a filmului e sigur inspirată de dezastrul de la Fukushima. Nu e de mirare că versiunea din 2014 mi se pare mai înspăimântătoare decât cele din 1950. Amenințarea Godzillei din zilele noastre are ceva de coșmar, e suma tuturor paranoilor noastre. Realizarea că facem tot ce putem ca să distrugem lumea în care trăim. Deci are mai multă viziune decât mă așteptam, în ciuda scenariului prost și jocului actoricesc slab, chiar dacă mi s-a părut o pierdere de vreme.

Cât despre întrebarea dacă blockbusterul are loc în cultura noastră? Nu sunt sigur. Presupun că lumea o să se uite la Godzilla și la noul Transformers și poate la Into The Storm. Dar printre trailere am văzut un nou gen de film. Un nou gen de blockbuster care probabil va umple cinematografele la fel ca filmele pe care le iubeam în copilărie. De exemplu, avem Tammy, un film în care Melissa McCarthy joacă o hoață supraponderală care dansează pe „Gangsta's Paradise” și nu poate sări peste o tejghea de fast-food.

Cu chestia asta în minte, am hotărât că zilele blockbusterului ca formă de divertisment al maselor s-au dus. Blockbusterele de azi sunt niște monștri supradimensionați, umflați, caraghioși și demodați al căror singur efect asupra noastră e cel de nostalgie – la fel ca și Godzilla.

@thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia