O zi la murat în Băile Felix

Pentru că m-am născut la Petroşani, un fel de Silent Hill afumat al României, m-a încântat mutarea la Oradea pe la doi ani, pentru c-aveam o staţiune balneară la doi paşi. Băile Felix erau raiul meu, dar na, în perioada aia desenam cu castraveţi muraţi pe perete şi credeam că gândacii sunt snacksuri.

Apoi am crescut şi am realizat că băile arătau de parcă cineva a inundat niste tranșee sovietice și a decis să vândă mici langă ele. Mireasma de ulei rânced, părinţii care veneau la pachet cu pensete pentru cules căpușe de pe progenituri şi langoșile translucide de la atâta prăjire sunt amintirile cu care asociez această nestemată a turismului balnear.

Dar în ultimii ani s-a mai lustruit staţiunea, după ce s-au investit peste 30 de milioane de euro în ea, deci e departe de viziunea post-apocaliptică din copilăria mea şi asta se vede în turişti. Înhămaţi cu diverse afecţiuni sau doar cu simpla neînţelegere că e o idee proastă să mergi la apă termală pe caniculă, turiștii se adună buluc în fiecare an la porţile ștrandurilor din staţiune.

M-am dus să investighez această nouă faţă capitalistă a celui mai comunist loc al copilăriei mele, ca să văd ce s-a mai schimbat în fauna exotică d-acolo.

La intrare, după ce-am plătit 25 de lei, am fost întâmpinată de toată producţia de plăsticăraie a industriei petro-chimice din China. Iniţial am confundat tipa din pancartă cu o oglindă, dar mi-am amintit imediat că-s îmbrăcată și că n-am dublu D.

Tot pe la intrare aveau un fel de food court cu gherete micuţe, unde sexul vinde orice. Inclusiv porumb. De la Adonisul albastru pe care îl comercializa, la fata care lingea lasciv un ştiulete, simţeam că vreau porumb, dar nici nu mai ştiam cum se foloseşte.

M-am pus pe un şezlong central şi m-am holbat iritată la oamenii care veniseră la ştrand pentru împliniri intelectuale. Cam 50% din populaţie citea Cele 50 de Umbre ale lui Grey, iar ceilalţi admirau prosoapele cu desene animate. Doamna din imagine le făcea pe ambele.

„Farul" era cea mai populară poziţie în repertoriul masculului purtător de slip. În imagine, feromonii emanaţi de glandele lui hipersexuale de sub sâni le-au provocat orgasme involuntare domnişoarelordin dreapta. Una dintre ele s-a şi aşezat, ştiind în adâncul sufletului ca viaţa ei nu va mai fi aceeaşi de acum încolo.

Doamna asta avea un corp misterios. Precum cocul lui Amy Winehouse, existau locuri unde poţi ascunde chestii, că mă gândeam că, dacă aş avea atâtea sertare, nu mi-aş pierde niciodată telecomanda.

Cineva a confiscat un harnaşament de Chihuahua şi l-a convertit în modă. Secolul XXI, ce să-i faci. Sunt curioasă unde a dispărut totuşi câinele.

În alea patru ore cât era să iau bătaie că le făceam poze la oameni în chiloţi, doamna din imagine a rămas prinsă în lumea magică a benzilor desenate de pe ambalajul pungilor de pufuleţi. Alea cu câinele care dă replici de muist la toată lumea şi are după aia o meclă satisfăcută, că le-a zis-o.

Mi se părea că tatuajele de la ştrand erau o ca o plimbare prin ideologiile oamenilor. Îţi dădeai seama că suntem înconjuraţi de neo-nazişti. La fiecare ceafă purtătoare de faţă de taximetrist gaseai măcar o cruce malteză. Numai câte am văzut cu Ungaria Mare. Fie-vă frică.

Tatuajele permanente, oricât de fascistoide ar fi fost, păleau în comparaţie cu gama de tatuaje temporare posibile la ştrand. Ele sunt laitmotivul artistic al Băilor Felix. Başca, mai erau şi pe lângă autoservire, deci puteai să te îneci într-o ciorbă de burtă în timp ce ţi-o lipeau pe Minnie Mouse pe bucă.

Prosoapele de baie sunt o formă de artă chinezească care şi-a găsit locul în universul balneo-climateric din Europa de Est, de la scene cu răpiri şi violuri mitice, la ugerele din Baywatch. Un model clasic, care a atras atât admiraţie, cât şi nişte muci plasaţi strategic de nişte suporteri rivali, când nu erau domnii pe fază, a fost prosopul Dinamo.

Ştrandul s-a cizelat serios. Avea şi marca finală a occidentului capitalist, bio şi eco: barul de fructe. Chiar aveau fructe, pe bune. În caz ca nu ştii ce-s alea, aveau şi decoraţiuni interioare care să te îndrume. (Vezi „Banana").

Principalii clienţi ai ştrandurilor sunt copiii, iar Băile Felix le oferă un fel de separeu abandonat în care să se confrunte cu hăul existenţial al singurătăţii lor şi nişte opere de artă ale airbrush-ului. Toate animalele au aceeaşi privire posedată, de parcă îţi spun: „Viaţa ta e o farsă şi nici mă-ta nu te-a vrut, cretinule".

Nu e de mirare că nu erau copii în ţarcul existenţial, că-şi făceau peeling la bucuţe pe anti-climaxul ăsta de tobogan. Dezamăgirea se vedea după ce aterizau în bot.

A fost interesant turul printr-o amintire renovată. Capitalismul, cu toată implementarea lui balcanică, a făcut din ştrandul copilăriei mele un loc igienic, frumuşel, pe care cu ochelarii puţin aburiţi de la apa termală, îl poţi confunda cu ceva din străinătate, dacă n-ar fi oamenii. Dar na, e mereu mai mişto un regim în care-ţi poţi lua 37 feluri de ciocolată de la hipermarket.

Urmărește VICE pe Facebook.