O istorie orală despre punk de Alan Vega, solistul Suicide

Fotografie de Angela Wieland

Prieteni vechi mor unul câte unul cu o viteză așa de mare încât abia reușesc să-i jelesc că veștile despre moartea altuia apar pe Facebook. Arturo Vega, Ronnie Cutrone, Mick Farren și Allen Lanier au murit cu toții în ultimele câteva luni. Aceste nume le sunt familiare unora, însă nu-s atât de faimoase încât să ocupe primele pagini ale ziarelor. Doar câteva laude drăguțe pe internet și poate câteva postări cu un clip pe Youtube sau două. Cred că la asta a ajuns lumea modernă: un necrolog video postat pe o pagină de Facebook cu un citat amuzant scris în căsuța de comentarii.

Lumea se mișcă mult prea repede. Ceva de genul, OK, ai murit - URMĂTORUL! M-am gândit să încerc să încetinesc lucrurile. Măcar să le opresc pentru un minut sau două. Cât să-mi fie de îndeajuns să-mi recapăt suflarea înainte ca următorul eveniment îngrozitor să aibă loc.

Vorbeam zilele trecute cu fotograful Bob Gruen și el mi-a zis că doar ce se întorsese după o vizită făcută în spital prietenului nostru vechi Alan Vega, solistul trupei Suicide. M-am gândit imediat, Ah, căcat, nu încă unul.

Din fericire, Alan este OK. Dacă nu ai auzit de el din nu știu ce motiv, Alan este tipul care a revoluționat rock'n'roll-ul (împreună cu partenerul său pentru mult timp, Martin Rev) cu duoul Suicide în anii '70 și '80. Trupa era cu aproape 30 de ani înaintea vremii ei. La fel ca Silver Apples și Kraftwerk, Suicide a fost predecesorul techno-rock-ului cântat în cluburile și restaurantele fițoase din ziua de azi, acel sunet monoton și fără sfârșit, fără nicio chitară, care bâzâia atât de tare încât făcea discuțiile de neînțeles.

Suicide erau orice numai plictisitori nu. Departe de mine gândul ăsta. Erau o reprezentație artistică periculoasă, sălbatic de imprevizibilă și haotică. Făceau cu adevărat un spectacol și îi lăsau pe toți care veneau din greșeală la concertele lor la CBGB (club de muzică din Manhattan) sau Max cu gura căscată și îngândurați. Ce dracu' e asta? Dacă nu ai încercat deja, ar trebui să le cauți primul album cu numele lor, înregistrat la Red Star Records. Sigur îți va plăcea, ai încredere în mine.

Iată ce mi-a zis Alan despre perioada Iggy Pop, New York Dolls și Chrissie Hynde.

Marty Rev și Alan Vega în Berlin, în 1978. Fotografie făcută de Bob Gruen.

IGGY POP

Alan Vega: Într-o noapte, în 1969, am ajuns acasă la două dimineața. Atunci rula o emisiune grozavă la radio numită Alison Steele, Pasărea de noapte. La acea vreme, nu auzisem deloc de Iggy și The Stooges, iar la radio cântau ei, știi, cântecul ăla extraordinar, „Now I Wanna Be Your Dog.” Ce m-a atras pe mine a fost chitara lui Ron Ashenton, care băga o chestie de genul wah-wah și mi-am zis: În sfârșit cineva face ceva cu chitara din nou!

S-a nimerit ca ei să cânte în următoarea seară în locul unde s-a făcut Expoziţia Universală din Queens. Concertul a  ocupat o singură clădire, Pavilionul New York, care rămăsese de la târgul din 1964. Era un parc imens la capătul lui. Știi unde a fost stadionul Shea? Unde venea trenul? Și apoi trebuia să mergi mile întregi până ajungeai la stația de metrou?

Dar puteai să auzi muzica extraordinară de la mile distanță. Chiar erau vreo două sau trei mile de mers. Cu cât te apropiai mai mult, cu atât vedeai oameni cu miile, toți drogați și veseli, și apoi scena asta imensă și incredibilă, omule!

Când am intrat, ei îl aveau pe tipul ăsta David Peel care cânta „Have a Marijuana.” Peel cânta în deschidere și capul de afiș erau MC5. Asta se întâmpla în perioada în care şi-au lansat cel de-al doilea album grozav, Back in the USA. MC5 terminaseră deja acel prim album pe care era melodia „Kick Out the Jams”, apoi cânta și trupa cealaltă, Iggy și The Stooges, despre care nu știam nimic, doar că îi auzisem la radio noaptea trecută.

Așa că David Peel își face treaba plictisitoare, iar apoi vin tipii ăștia doi cu fețe răutăcioase. Văd un tip în spatele unui amplificator. Arată ca o tipă, ca una cu breton blond. Ceva în genul Brian Jones, cu aceeași frizură.

Tipul ăsta nu are bluză pe el, doar pantaloni tăiați și niște pantofi absolut ridicoli. Așa că iese pe scenă, cu un aspect sălbatic, și se uită la mulțime, înainte să înceapă să zică, „Să vă fut, să vă fut, să vă fut!”

Apoi îi dau drumul cu „I Wanna Be Your Dog” sau „1969”, înțelegi, aia cu versurile care spun „Război peste SUA!” Iggy sare în public și se taie cu o chitară ruptă. Devine din ce în ce mai nebun!

Eram cu un prieten și stăteam amândoi acolo cu gurile căscate, pentru că era cel mai tare lucru posibil. Doar felul în care Iggy mergea pe scenă mă făcea să mă întreb: „Ce dracu' e asta?” Apoi venea muzica și era o anarhie totală. Și-o trăgeau unul altuia cu chitarele lor! Adică, în ziua de azi n-ar fi nimic, dar asta se întâmpla în 1969, imediat după anii 60, când toată muzica bâzâită despre pace și dragoste domina muzica pop, iar asta era ceva nou!

Setul The Stooges s-a încheiat în 20 de minute și cineva a avut inspirația genială să pună „Brandenburg Concerto” a lui Bach prin sistemul de difuzoare. Publicul arunca sticle și trandafiri în el. Îți jur, era superb. Nu o să-l uit niciodată, omule.

Nork Dolls. Fotografia utilizatorului de Flickr H.Michael Karshis

THE NEW YORK DOLLS

Prima dată când i-am văzut pe The Dolls a fost probabil la Centrul Mercer Arts. Ironia sorții a făcut să-i întâlnesc prima dată la emisiunea lui David Susskind, o emisiune pe bază de interviu de la un post local din New York. Încercau să intervieveze trupa asta numită White Witch, iar The Dolls stăteau acolo. La momentul ăla făceau puțină vâlvă în New York și erau toți în hainele de scenă, știi tu, în pantofi cu platformă și toate cele.

Erau David Johansen și Arthur Kane și erau tare amuzanți. David stătea în culise, în camera verde, când a dat de o fotografie cu David Cassidy într-o revistă și a decis că o vrea, așa c-a smuls-o din revistă. David Susskind nu era acolo, dar asistenta lui fițoasă o luase razna deja.

Am mers în spatele lor după ce au plecat din studio și cred că au oprit aproape fiecare mașină care trecea pe stradă. Tipii ăștia aveau cizme cu platformă, cu tot părul  glam și sclipiciul la două după-amiaza pe bulevarul Madison în centrul Manhattan-ului. Era o nebunie! Mergeam în spatele lor, urmărind reacțiile pe care le produceau, omule, îți jur, oamenii ziceau ceva de genul: Ce dracu' e asta?

În câteva nopți, Suicide și The Dolls urmau să cânte simultan în Centrul Mercer Arts. Asta se întâmpla cam în 1973. Nu-mi vine să cred că o trupă ca Suicide a coexistat cu o trupă ca The Dolls, înaintea punk-ului. Odată, după ce au terminat un concert, a trebuit să treacă printr-o cameră în care noi cântam, iar ei erau cam plini de ei, se uitau la noi ca și cum eram veniți de pe Marte, ca și cum le era frică de noi.  Știi, purtam lanțuri și cuțite și alte căcaturi. Marty ar fi stat acolo să cânte doar o notă. Într-o noapte el chiar a stat și a cântat doar o notă tot concertul. Pe scenă alergam ca un nebun, primeam sticle aruncate în mine. Celor de la The Dolls obișnuia să le fie frică de noi, înțelegi?

Dar chiar mi-a plăcut muzica The Dolls, chiar dacă credeam că sunt mai mult o trupă de petrecere. Îmi plăceau concertele, pentru că erau distractive. Fiecare cântare era o petrecere și toată lumea se distra. Oricine era cool în New York la acea vreme mergea la concertele lor. Nu l-am văzut niciodată pe Bowie la spectacole.  Am auzit că era prin preajmă, dar l-am văzut pe Alice Cooper distrându-se de minune.

Din punct de vedere muzical, îmi păreau veniți din anii 1960, în timp ce eu și Marty deja făcusem tranziția spre viitor. Am scos chitara și tobele din muzică și am început să facem ceea ce a devenit între timp cunoscut ca techno.

Noi cântam muzică de anii 1990 sau 2000 în 1973, pe când The Dolls continuau cu genul ăsta bazat pe blues. D-aia am crezut că erau sortiți pieirii. Adică, nu le-am dorit răul sau altceva, doar că simțeam că le lipsește ceva nou ca să continue, aproape că făceau muzică reacționară.

Desigur că David Bowie i-a făcut de căcat. Au mers în Anglia, în turneul ăla din 1973 când toboșarul lor Billy Murcia a murit. David Bowie le-a luat fața din acel moment. Știi, în același mod în care Sex Pistols le-a luat totul celor de la Ramones când au concertat pe 4 iulie în 1976.

Dar The Dolls aveau viețile personale atât de distruse, încât cine știe dacă ar fi scos-o la capăt vreodată.

CBGB. Fotografia utilizatorului de Flickr Rob Bouden

CBGB ÎNAINTE DE CBGB

Când am început să avem cântări, nu erau New York Dolls, nici Ramones, și nu aveam unde să concertăm. Eram singura trupă care încerca să facă ceva, pentru numele lui Dumnezeu. Era doar Centrul Mercer Arts, dar locul ăla se prăbușise. Pur și simplu a căzut într-o zi. Hilly Kristal începuse ceva la CBGB înainte de Centrul Mercer Arts. Am cântat de fapt în CBGB în 1971 sau 1972 când Hilly a încercat să dea drumul la muzica live acolo, dar a murit până în 1975 când Patti Smith l-a deschis la propriu pentru sine și a adus întreaga scenă artistică acolo.

Vezi tu, l-am cunoscut pe Marty Rev la Proiectul Artiștilor în Viață. De atunci am început să umblăm împreună. Adică, mă tot duceam acolo mai tot timpul, așa că am devenit custodele locului, pentru că nu aveam unde să locuiesc și obișnuiam să stau acolo. Și alți tipi pierdeau timpul acolo. Am cunoscut acolo orice persoană nebună care poate exista.

Era câte o revoltă la fiecare concert pe care-l dădeam, care oricum nu erau prea multe în zilele alea, cam două sau trei pe an. Oamenii deveneau atât de supărați și strigau, „Unde sunt tobele? Unde e basul?” Era ireal, oamenii se enervau atât de tare pentru că nu eram o trupă tradițională de rock.

Asta mi-a plăcut la Suicide. S-a format din fiecare în căutarea a ceva nou. Ca și cum încercam să cautăm arta în muzică, înțelegi? Artele vizuale nu mai mișcau nimic în mine și mi-am dat seama de asta în timp ce cântam. Mă apropiam din ce în ce mai mult de ceea ce căutam. Nu știu dacă l-am găsit vreodată, dar aproape l-am atins de câteva ori.

Vezi tu, Marty a început să cânte cu trupa asta de jazz numită Reverend Heat, și era cea mai tare trupă pe care am văzut-o vreodată. Avea cam trei trompete, două seturi de tobe, patru cântăreți la clarinet și o țineau așa toată noaptea. Membrii se mai schimbau din când în când. La un moment dat erau trei tipi în trupă. După ceva timp, erau 12 tipi în trupă.

M-am alăturat lor și am început să zdrăngăn la o tamburină, știi tu, căcaturi de genu'. Dar Marty era special pentru că era prima persoană pe care am văzut-o cântând la orgă electronică într-o trupă de jaz. Avea doar 20 sau 21 de ani la vremea aia, dar deja fusese dat afară din Școala de Muzică NYU pentru că era prea nu știu cum. Iar când improvizam cu alte trupe, Marty venea și lua câteva creioane, se așeza pe podea și începea să bată ritmul cu ele. Nu se putea numi muzică ce făceam noi, omule, totul era haos, dar doar improvizam.

Pe vremea aia, cântam la trompetă, iar Marty cânta la niște tobe șmechere. Nimeni nu-l cunoaște pe omul ăsta. Noi doar ne făceam treburile împreună, toată noaptea. Prima noastră cântare s-a ținut în locul ăsta, în care noi nu știam de unde să începem, așa că i-am dat drumul cu un sunet și așa s-a dezvoltat toată treaba. În cele din urmă a ieșit o melodie din povestea asta, dar cam doi ani mai târziu.

Ce s-a întâmplat a fost că chitaristul a decis, după trei sau patru cântări, că s-ar sinucide dacă ar continua cu noi, așa că a părăsit trupa. Marty știa mulți muzicieni și am vorbit că poate ne-ar trebui un toboșar, dar ideea lui Marty a fost că ei trebuie să se dedice trupei. Am crezut atât de mult în ea, încât ideea că cineva o poate părăsi ni se părea aiurea. Marty credea că nu vom putea să mai găsim pe cineva vreodată așa de dedicat trupei ca noi, așa că de ce să ne mai deranjăm?

I-am dat dreptate, și atunci în mod miraculos, nu știu ce l-a îndemnat, dar Marty a cumpărat o mașină de tobe, o chestie din metal care arăta tare ciudat, știi tu, de genul celor care cântă la ceremoniile evreilor și nunți.

Când Marty a adus mașina de tobe ceva a început să iasă din muzică. Adică, un chitarist oricum nu a contribuit niciodată cu nimic. Așa că ne-am obișnuit să repetăm pentru trei sau patru ore. Alea erau zilele pe acid, iar noi eram așa de extenuați după repetiții, însă așa de dedicați eram.

Atunci ne-am uitat unul la altul și am spus, „Nu avem nevoie de altcineva!”

Eram o adevărată mașină umană de rock'n'roll, așa au apărut „Ghost Rider” și primele melodii grozave pe care le-am făcut, datorită mașinii de tobe „bub-a-boom”.

Ilustrație de Aeneastudio

CHRISSIE HYNDE

Doar ce terminasem Collision Drive, al doilea album solo al meu, în 1983. Stăteam în biroul meu din compania de înregistrări când, deodată, primesc un telefon în care mi se cerea să deschid pentru Pretenders în America.

Mi-am zis: Ce? De unde ți-a venit asta, omule?

Dintre toți oamenii, Chrissie Hynde s-a nimerit să fie într-un turneu venit din iad, pentru că trupa era nebună, iar echipa tehnică o luase razna. Ei treceau printr-o perioadă destul de nasoală. Vezi tu, era un turneu care inițial fusese anulat pentru că toboșarul lor a dat cu pumnul într-o fereastră, toboșarul care în cele din urmă a și murit. Singura persoană cumsecade din trupă era chitaristul, cel mai dulce băiat venit din Texas, dar și el a murit din cauza unei supradoze de cocaină.

În turneul ăla Chrissie îmi scotea peri albi.

Mai întâi a vrut să i-o trag, iar eu n-am vrut. D-aia l-a luat pe Iggy în turneu mai târziu.

Ea nu și-a dat seama la vremea aia că aștepta copilul lui Ray Davies. Așa că după numărul meu, în fiecare noapte, Chrissie se tot agita prin jur zicând, „Nu știu dacă mi-a întârziat ciclul sau nu!”

Ea vorbea întotdeauna despre menstruația ei de căcat, ce-mi pasă mie de ea? Abia dacă o cunoșteam. Adică, de ce vorbește despre menstruația ei? Credeam că doar încerca să pună mână pe mine cumva, dar ea chiar era însărcinată. Era abia în prima sau a doua lună de sarcină. D-aia urla tot timpul.

Iar trupa avea tot soiul de probleme. Erau așa de fătălăi, cu linii de cocaină lungi cât o grădină, trasate pe o parte a scenei, iar ei se duceau acolo și doar le trăgeau pe nas. Era de rău.

Eram huiduit în fiecare seară, pentru că ieșeam și le dădeam peste nas tuturor. Eram obraznic. Obișnuiam să ies pe scenă, iar toată lumea din public îmi arăta degetul înainte chiar să încep să cânt. L-am poreclit „Turneul Să Vă Fut”, iar vestea a circulat. Cred că oamenii vorbeau despre el, așa că a fost necesar să o facem. Am cântat la toate universitățile și colegiile din Carolina de Nord, Pennsylvania, Kentucky și toate marile state unde oamenii arătau degetul mijlociu.

De fapt, am crezut că publicului chiar îi plăcea. Credeam că puștii se distrau de minune, înțelegi, pentru că obișnuiam să văd oameni care râdeau, săreau în sus și făceau nebunii. Așa că am crezut că lor chiar le place, înțelegi?

Managerii lui Chrissie m-au vrut afară din turneu. Ei au înțeles totul complet greșit, faptul că oamenii îmi arătau degetul mijlociu, dar le-am zis, „Nu, rămân!”

La începutul turneului, echipa tehnică îmi lovea amplificatoarele și alte căcaturi, făceau pe șmecherii, dar după o lună sau două pe drum cu ei, s-au dovedit a fi băieți de treabă. Au încetat să mai facă teste de sunet pentru Pretenders, iar când instalau echipamentul, în loc să cânte melodiile lui Chrissie, le cântau pe ale mele.

Așa că, într-o zi, managerul lui Chrissie a venit pe neașteptate și i-a auzit pe cei din echipa tehnică și pe ceilalți, cântând melodiile mele și și-a ieșit din minți! S-a enervat la culme!

Cred că d-aia m-au vrut afară din turneu, pentru că ne împrietenisem destul de tare cu tipii ăștia, și era amuzant să-i auzi vorbind despre ce „influență rea” am fost pentru ei.

PREA CURAŢI

Nu mai e niciun pericol acum. Fiecare trupă face aceleași mișcări, aceleași gesturi și sunt toți prea curați. Astăzi mergeam în spatele unui grup de cântăreți care-și cărau instrumentele muzicale și încercau să fie atât de cool. Arătau ca tinerii ăia ambițioși, prea curați, înțelegi? Arătau ca și cum abia ieșiseră de sub duș, aveau haine drăguțe… Adică, arătau ca și cum doar ce ieșiseră de la facultate!

Dintre toate trupele astea de căcat pe care le văd acum, poate că e una care o fi avut un moment cu adevărat original pe scenă.

Toată lumea se comportă de parcă ce gândesc trebuie să și facă, în loc să simtă cu adevărat ceva și să transmită asta publicului. Am intrat în „Era Inautenticului,” și nimeni nu pare să-și fi dat seama. De exemplu, Iisuse Doamne, trage-mi-o acum!

În 1975, Legs McNeil a fondat Revista Punk, ăsta fiind unul dintre motivele pentru care știi chiar ce înseamnă cuvântul. El a scris și Please Kill Me, care-l face un Studs Terkel al punk rock-ului. Pe lângă munca sa de autor de editoriale pentru VICE, el continuă să scrie pe blogul său personal, pleasekillme.com.

Urmăriți-l și pe Twitter - @Legs_McNeil

Traducere: Dana Alecu

Vezi și:
Fotografii nepublicate cu modele Penthouse
România în anii '70 prin ochii turiștilor nemți
Tripurile acide ale anilor '60 şi '70 produse de calculator
Fotografii de la petreceri la care n-aţi fost invitaţi
Tom Bianchi și-a fotografiat paradisul gay înainte ca acesta să dispară pentru totdeauna