M-am plimbat prin Parlamentul României ca să-mi dau seama cum e o zi în viața marilor corupți

Parlamentul are o imagine destul de sumbră în România. Instituția ocupă ultimul loc în toate sondajele de încredere ale populației, și doar vreo 12% care consideră că oamenii de acolo chiar fac ceva.

Și nu degeaba au imaginea asta. Doar în ultimele luni, doi parlamentari români au dat o țeapă de zece mii de euro unui hotel din Vaslui, unul s-a plâns că homosexualii fură copii, altul a fugit din țară, deși o ardea la chefuri SRI. Asta ca să nu mai vorbesc de atitudinea lor față de popor. În timpul protestelor, parlamentarii români (mai ales ăia din PSD) au înjurat în sus și în jos cei șase sute de mii de oameni care ieșiseră în stradă împotriva corupției lor. Unul a spus că scoate mitraliera la ei, altu-i voia băgați la închisoare, iar cel mai deștept dintre ei îi insulta, deși credea că lanterna de la telefon consumă minute. Asta ca să nu mai zici că o cameră întreagă a Parlamentului e condusă de un om care a fost condamnat penal, precum Liviu Dragnea.

Ca să experimentez megalomania pe care o simt acești oameni care ne conduc, m-am dus pe holurile Casei Poporului, palatul lui Ceaușescu, care găzduiește în mod ironic ceva ce ar trebui să fie forul democratic suprem al statului. În schimb e un loc în care majoritatea se duc să doarmă.

Te gândești că totul pleacă dintr-un orășel. Un om de afaceri, cu ceva legături cu fostul Partid Comunist Român, se ridică ușor printre rangurile funcționarilor publici, în paralel cu afacerile familiei. De fapt, unicul motiv pentru care-l pasionează politica sunt afacerile.

Consilier local, consilier județean, șef de consiliu, deputat, senator, ministru. Cam asta e evoluția tuturor politicienilor bișnițari din România. Firma lor cotizează la partid în alegeri, apoi partidul apără firma lui de fisc și Poliție. E ca o buclă de corupție și abuz în serviciu care se termină inevitabil cu o apariție în Capital Top 100 oameni de afaceri, o vilă și o urmărire penală la DNA care nu dă rezultate.

Și totul se precipită din momentul în care intri în Casa Poporului, monstruozitatea arhitecturală unde se fac legile în țară. Cu holurile mai mult sau mai puțin pustii și multe săli complet goale, ai mai mult senzația că te plimbi printr-o ruină nu printr-o instituție publică. Nu există niciun semn care să-ți arate exact unde ești, nicio hartă care să te ghideze prin clădirea labirintică. Pe vremea dictatorului paranoic chestia asta avea o logică, dar acum e pur și simplu modul lor de a perpetua izul ăla de palat totalitar.

Mirosul de țigară te bântuie peste tot pe unde calci. E singurul semn că e populată clădirea. Găsești țigări stinse pe scări ascunse care duc spre săli dezafectate și ferecate cu lacătul, chiștoace înfipte în capace de frappucino și mucuri de țigară care băltesc prin zecile de chiuvete și toalete. Evident fumatul este interzis, dar cui îi pasă de legea asta când chiar premierul e prins în biroul lui Dragnea cu țigara-n gură. Mi s-a părut mereu simbolic faptul că ei încalcă și cele mai banale legi, date tot de ei.

Și e cumva păcat, pentru că locurile de fumat sunt chiar simpatice la Parlament. La Camera Deputaților ai o curte interioară cu măsuțe și scrumiere, în care simți cum te apasă zidurile clădirii din jur. În spațiul sumbru și ușor claustrofob stau pâlcuri de secretari de stat, consilieri și funcționari și toți devin stingheri când văd pe cineva care pare parlamentar.

Senatul e cameră superioară, deci are și grădina de fumat ceva mai dezvoltată, cu statui, aranjamente florale și destul spațiu încât să bagi o partidă de minifotbal. Ceaușescu știa să le aranjeze.

E amuzant că, pe cât de labirintică e clădirea, pe atât de nepăzită este pe interior. După ce-ai trecut de filtrele de la intrare, te poți plimba lejer de la un etaj la altul fără să te întrebe nimeni de sănătate - un parlamentar proaspăt venit din provincie s-ar putea pierde lejer.

Rar ajungi în locuri unde ți-e oprită calea. În principiu, pe la etaje unde ușile-s pline de cuvinte precum „securitate națională", deși te poți plimba chiar și acolo. Pe orice scară laturalnică dai de un parlamentar sau un consilier care-și caută adăpost de ochii lumii să vorbească la telefon sau să ia o pauză.

Când ajungi pe lângă comisiile parlamentare și pe lângă birourile personale ale parlamentarilor, poți să vezi ce fac în timpul programului, că-și lasă ușile la camere întredeschise. Unii lucrează de zor la niște foi, studiază legi. Alții își fac siesta în fotolii sau se bagă la niște integrame de începători.

Am încercat și eu câteva dintre fotoliile și canapelele din Parlament, ca să văd de ce adorm atât de mulți p-acolo. Unele erau al naibii de confortabile și făceau Ikea de rușine, altele pur și simplu erau cam stricate, cu imitația de piele ușor crestată de șirul nelimitat de buci pe care le-a găzduit.

Budele sunt adevăratul apogeu al Parlamentului. Sunt locul în care te simți cu adevărat stăpân peste toată România. Imaginează-ți că abia ți-ai făcut nevoile și vezi priveliștea de mai sus. Geamuri largi peste tot. Ba chiar există și unele toalete cu balcoane care dau spre Piața Constituției. Poți doar să te întrebi în van „eu de ce nu am balcon la budă?"

Nu toată clădirea este în cea mai bună formă. Multe aripi sunt lăsate complet în paragină și praful pare că n-a mai fost șters de pe ele din vremea lui Nicolae Văcăroiu. Doar urme d-astea mai marchează trecerea vremii. Nelu rămâne unicul semn care umanizează panourile electrice lăsate deschise ici și colo.

De-a lungul labirintului dai și de adevărate cimitire ale elefanților, precum adunătura asta de aparate care păreau fotocopiatoare vechi și care așteaptă să fie reciclate.

Restaurantele din Parlament sunt prezentate de obicei ca fiind un pic mai fițoase decât par. În sensul că alea care-s extrem de ieftine îți oferă calitate de cantină comunistă, iar ăla care se vrea restaurantul de lux, e un pic cam anost. Adică are aceleași scoruri cu cantina corporatistă de la muncă și calitatea cam tot acolo. Am mâncat niște mici cu cartofi prăjiți, ca orice român neaoș, în timp ce mă gândeam cât de puțini parlamentari mâncau acolo față de consilieri și angajați tineri din parlament. Asta probabil pentru că pe majoritatea îi găsești în localuri tip casa țărănească din Centru Vechi, unde se aruncă la slănuri și friptane ceva mai scumpe.

E greu de zis dacă am surprins ceva din esența vieții de parlamentar aici, că mulți dintre ei nici nu prea dau pe la muncă, și-s mai des plecați în vacanțe decât pe băncile camerelor de plen. Poate doar faptul că e extrem de apăsătoare atmosfera acolo, cam ca între zidurile unui penitenciar.

Poate n-ar strica să încerce cineva să transforme clădirea asta într-un loc mai prietenos. Poate atunci unii dintre parlamentari ar fi mai calmi și nu ar mai vorbi așa ușor despre împușcarea cetățenilor cu mitraliera.