​De ce nu pot suporta respingerile pe plan sentimental?

Până să ajung în acest punct al vieții mele, am experimentat respingerea în aproape toate formele. În domeniul stand-up comedy, m-am prins rapid că n-o să mă placă toată lumea. Din ce scriu pe internet, am aflat că foarte multă lume poate ajunge să mă urască peste noapte. Acum, când oamenii mă înjură pe Twitter, am aceeași reacție ca atunci când găsesc o muscă în paharul cu băutură – sunt puțin iritată, dar n-o să-mi strice ziua.

Atunci de ce nu știu să accept respingerea în planul sentimental? Dacă îl pot face de căcat pe unul care-mi desființează spectacolul de stand-up comedy, de ce nu suport când bărbații îmi spun pe internet că nu sunt destul de sexi ca să-mi permit să nu sug pula?

Respingerea pe plan romantic scoate ce e mai rău din mine. Să-l luăm pe primul meu iubit, de exemplu. Să-i zicem Sid. Sid mi-a dat papucii după ce i-am spus că-l iubesc. Pe vremea aceea, știam că nu eram sincer îndrăgostită de el. Eram doar nerăbdătoare să spun asta cuiva care nu face parte din familie. Dar era prea târziu, o dădusem în bară. Două zile mai târziu ne despărțeam. N-am suportat prea bine vestea.

Am hotărât că singura metodă de a suporta durerea e să mă îmbăt criță. Cele două prietene ale mele au fost de acord și ne-am pus pe băut whiskey împreună. Patru ore mai târziu, făcută praștie, i-am trimis lui Sid vreo 15 sms-uri. Mi-a răspuns la ultimul și m-a rugat să nu-i mai scriu. Așa că, evident, l-am sunat.

Am vorbit cam douăzeci de minute. Nu-mi amintesc nimic din ce i-am zis. Îmi amintesc doar cum am încheiat conversația. I-am zis că dacă voia să ne împăcăm, să-mi trimită a doua zi dimineață un sms cu cuvântul „costiță". Dacă nu voia să ne împăcăm, trebuia să-mi trimită cuvântul „omletă". Am închis telefonul și a doua zi m-am trezit copleșită de rușine. Parcă fusesem o reclamă din aia enervantă de la televizor, care-ți zice să tastezi 0734 PIZZA ACUM. „Vrei ca femeia asta beată care se urăște pe sine să fie iubita ta? Trimite sms cu COSTIȚĂ." Până la urmă nu mi-a scris nimic a doua zi, nici măcar „omletă". De atunci n-am mai zis nimănui „te iubesc".

Acum doi ani, un tip cu care m-am culcat nu mi-a acceptat prietenia pe Facebook, deși el îmi spusese să-l adaug. Chiar el apăsase butonul de request de pe telefonul meu. În ziua următoare, la câteva ore după ce se prefăcea că încă doarme când am plecat din casa lui, m-am uitat pe pagina lui. Postase un status. Sigur îmi văzuse cererea de prietenie. O ignorase intenționat.

Eram furioasă. În loc să fiu eu aia nobilă și să-l las în plata Domnului, m-am îmbătat iar criță și m-am pus pe trimis mesaje cretine. Cred că i-am zis că mă fut pe el, că e un bou și că are o freză mega stupidă. În dimineața următoare m-am trezit și iar am regretat totul. Mi-a răspuns trei luni mai târziu, cu un „uau".

De câte ori am făcut ceva asemănător (și s-a întâmplat de mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc), mereu m-am gândit apoi: Asta nu sunt eu. Eu nu sunt persoana asta. Atunci de ce continuam să mă comport ca persoana asta?

În principal, din cauza stimei de sine scăzute. Respingerea e dură pentru toată lumea, dar cel mai tare îi afectează pe cei cu stima de sine scăzută. La nivel biologic, un studiu din 2011 dirijat de Universitatea din Michigan, a descoperit că respingerea socială intensă activează în creier aceleași regiuni care devin active când simțim durere. În 2013, un alt grup de cercetători de la Universitatea Michigan a explorat și mai departe acest subiect și a descoperit că, pe lângă faptul că respingerea și durerea fizică activează aceleași zone din creier, creierul emite ca reacție aceleași opioide pentru a calma suferința. Același studiu adaugă că „persoanele care obțin un scor mare la o trăsătură de personalitate numită reziliență – abilitatea de adaptare la schimbările de mediu – au cea mai mare cantitate de activare a anestezicelor naturale."

Așadar, de acolo vine stima de sine. Așa cum a explicat psihologul și autorul Guy Winch într-un articol pentru Huffington Post, „Cercetările spun că persoanele a căror stimă de sine e mai scăzută vor resimți respingerea mai puternic și le va lua mai multă vreme s-o depășească. Iar cei care au o stimă de sine mai mare – dar care nu sunt narcisiști – tind să fie mai rezilienți."

Aha. Deci asta o fi problema mea. Am încredere în abilitățile mele de scriitoare și performer și de asta nu mă afectează criticile despre munca mea. Dar n-am avut niciodată încredere când a fost vorba de dragoste. În anii formatori, am experimentat doar dezamăgiri și deznădejde. E normal să te învinovățești, mai ales când ești respinsă de trei ori mai mult decât ai ocazia să respingi. De-a lungul anilor, mi-am creat două reacții cheie la respingerea potențialilor parteneri: fie mă înfurii și răbufnesc pe ei, fie refuz să le accept respingerea și mă autoconving că o să se răzgândească. Am stilul de a-mi prelungi suferința cu același bărbat neinteresat de mine ani de zile. Cu cât un tip îmi spune „nu" mai îndârjit, cu atât sunt mai hotărâtă să-l fac să se răzgândească.

În ultima vreme, am învățat din greșelile trecutului și gestionez mai bine respingerea. Ce e cel mai important e că nu mă mai întreb „de ce?" de câte ori mă refuză un tip. În trecut, lucrurile mergeau bine cu câte un tip o vreme și deodată mi se spunea că trebuie să nu ne mai vedem. Voiam să știu întotdeauna ce li se părea deodată neatrăgător la mine. De parcă asta mi-ar fi crescut stima de sine în vreun fel. Dar acum măcar nu mai încep investigația asta.

De curând, am cunoscut un tip pe Tinder, Julian. Prima întâlnire a fost grozavă – ne-am întins până la 5 dimineața, ne-am sărutat de noapte bună și am ieșit din nou weekendul următor. De data asta, Julian m-a scos la cină. Am băut și am stat până târziu. De data asta, lucrurile s-au încins. Julian se ruga de mine să-mi dea limbi. I-am zis că sunt la ciclu, dar nu i-a păsat. Tot insista s-o facă. Generoasă cum sunt, i-am îndeplinit dorința. M-a lins vreo jumătate de oră, apoi mi-a zis că vrea să-mi facă un masaj. L-am lăsat să facă și asta. A doua zi dimineață a plecat de la mine și mi-a zis că o să ne vedem curând.

În ziua următoare, când i-am dat sms și l-am întrebat când să mai ieșim, mi-a răspuns cu acest mesaj: „Probabil nu vrei să auzi chestia asta, dar nu vreau să fim într-o relație. Aș vrea să rămânem prieteni."

Dacă aș fi primit mesajul ăsta acum un an, i-aș fi cerut mai multe informații: Ce dracu' s-a întâmplat, care e problema? De ce te-ai răzgândit peste noapte? Te-a speriat vaginul meu? Ți-am zis că sunt la ciclu. Nu știi ce se întâmplă când o femeie e la ciclu?

M-am abținut de la toate astea și i-am scris: „Nicio problemă, dar prieteni am destui, nu duc lipsă." După care i-am șters numărul din telefon.

Normal că m-am întrebat de ce m-a respins. Doar că am hotărât că nu trebuie neapărat să aflu. Am destulă încredere în mine cât să nu-mi pese.

Am reușit să îmblânzesc bestia nenorocită din mine. Acum că a devenit de o mărime oarecum controlabilă, devine tot mai ușor. Mai am obstacole ici și colo. La urma urmei, am șters numărul lui Julian pentru că știam că la următoarea beție o să-mi vină să-i dau sms-uri. N-am zis că am învins de tot bestia. Nu e posibil. Durerea respingerii va rămâne mereu acolo. Dar cu cât învăț să procesez această durere mai bine, cu atât devin o persoană mai bună și mai încrezătoare.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Anterior: De ce nu le fac sex oral bărbaților