La trei jumate, Piaţa Universităţii e aproape goală. Jandarmii întind gardurile de-o parte şi de alta a bordurilor care despart bulevardul de trotuare, apoi blochează circulaţia de la giratoriu şi până la intersecţia cu Rosetti. Asociaţia 21 Decembrie 1989 a organizat, şi anul acesta, o manifestare de comemorare a victimelor Revoluţiei din '89. Încet-încet, se strâng tineri şi bătrâni, rude ale celor căzuţi sau veterani, unii cu steaguri mari, alţii doar cu cocarde tricolore.
Publicitate
Dar 21 decembrie nu e doar ziua în care se încearcă o rememorare a luptelor pentru libertate, cel puţin nu în stradă. O fi la televizor, dar în Piaţa Universităţii, e şi ziua aia în care ai un motiv în plus să îi înjuri pe politicieni, să le arăţi mesajele tale. Şi totuşi, doar dacă îţi pui dopuri în urechi poţi trece pe la Kilometrul 0 fără să înveţi ceva despre Revoluţie.„Nu mai pun mâna pe garduri, că se interpretează," glumeşte un revoluţionar cu un jandarm pe care-l întrebase pe unde poate trece de gard în stradă. Jandarmul i-a făcut loc râzând. E genul de întâmplare ce defineşte semnificaţia zilei. Forţele de ordine nu sunt în stradă ca acum 25 de ani, să facă linişte, ci doar pentru a preîntâmpina posibili turmentaţi. Se aprind lumânări.
„Veniţi cu noi, veniţi cu noi", îşi aminteşte cineva ce se se striga. „Ba se striga «Timişoara!», hai să strigăm «Timişoara»", spune cineva. „Ba hai «Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!»" Câţiva oameni scandează asta. Nu trece mult şi li se alătură şi alţii, de mai încolo.
Poveştile sunt diferite, dar aproape la fel la fiecare revoluţionar. Îşi aminteşte unul dintre ei: „Un activist de partid mi-a zis mie: n-aveţi de muncă, golanilor? La muncă!" Pe 21 decembrie, activiştii nu voiau revoluţie. „Jos, comunismul!", strigă unii.
Un reporter de la 6TV, un post de pe la coada grilei de programe, târâie un cameraman după el. Arată Intercontinentalul, balconul Universităţii, locul în care a fost ridicată baricada. „Lasă, bă, vrăjeala!", îi strigă o mamaie de pe margine.
Publicitate
La ora 16, se aude din neant muzică: „Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!" Cei cu portavoci nu ezită să le folosească pentru a amplifica sunetul smartphone-urilor de pe care rulează melodiile Revoluţiei.
„Ponta, du-te la Jilava cu Băsescu în frunte! Murim de foame, hoţilor, bandiţilor, mafioţilor!" Pe domnul cu câinele îl ştiu de la majoritatea manifestărilor la care-am fost să relatez. Nici de această dată nu ratează ocazia să le facă vreo urare. Într-un fel, are dreptate. Pentru asta s-a murit la Revoluţie, ca el să poată avea o opinie şi să o poată striga în gura mare în stradă.
Reporterul meu preferat îşi continuă înregistrarea. În faţa „roţii", care va deveni peste vreo jumătate de oră un fel de altar, îl aud: „Cum spunea doamna Alexandrescu, cu tancurile ne-am cam obişnuit, cu fântânile, cu apa rece era problema."
Între timp, de-asupra altarului se întinde un steag lat de câţiva metri şi lung de peste 16, ce traversează bulevardul. Doru Mărieş îl găureşte cu un cutter în mod simbolic. Drapelul n-are stema comunistă pe el, dar gaura reprezintă raza de speranţă pe care au avut-o cei ce l-au dat jos pe Ceauşescu.
La doi paşi mai încolo, un participant la luptele de acum 25 de ani îşi aminteşte de aceleaşi jeturi de apă rece, la presiune mare, primite de pe maşinile pompierilor trimise să-i disperseze pe revoluţionari. „Acolo, la Cocor, ştii câte tancuri erau? Am ajuns la trei noaptea acasă plin de sânge, m-a întrebat familia dacă m-am bătut cu cineva, dacă m-am îmbătat şi m-am luat la bătaie. «E război afară, bă!», le zic. Să nu mă creadă, ei o dădeau că m-am îmbătat. Băi, cum a fost! Şi apar unii acum şi spun că au fost ei acolo. Păi, cum ne fugăreau ei pe noi pe-aici, cum dădeau ei cu jeturile de apă rece pe noi…"
Publicitate
Demn de un adevărat artist de performance, un individ cu barbă lungă şi căruntă, cu ochii mari privind în gol, a stat în acelaşi loc câteva ore bune, cu aceeaşi cruce de carton de pe care-ntreabă cine a tras acum 25 de ani. După vreo două ore, va fi intervievat de cineva şi va spune că a trecut pe la toate organizaţiile politice ca să afle adevărul. „Eu nu sunt legionar, eu sunt creştin. Eu sunt istoric, întreb cine-a tras. Nu întreb cine a tras în noi, ci doar cine a tras", îi răspunde celui cu camera.
Ceva mai încolo, un alt domn vorbeşte în faţa unui microfon despre artiştii care au executat lucrări dedicate Revoluţiei. Nu înţeleg mare lucru din ce zice, dar din spate îl trolează un individ: „Silă şi lehamite faţă de presa aservită!" Mai târziu, l-am auzit cum le explica altora, aproape cu spume la gură, despre cât de patriot a fost Ceauşescu. Un revoluţionar, probabil student acum 25 de ani, încearca să-l calmeze: „De la Dalles la Universitate e zonă liberă, mai ales azi, pe 21 decembrie. Toţi suntem liberi, băi! Aici suntem liberi! Vino şi tu cu steagul Rusiei, să vină şi alţii cu steagul Chinei, toţi suntem liberi, de asta s-a murit la Revoluţie!"
Şi nu se va opri aici. Mai târziu, o va vedea pe Anca Cernea, de la ÎnLinieDreaptă.net, cu un steag american în mână şi va fi la un pas s-o ia la bătaie. Va urla că îl admiră pe Vladimir Putin şi că e dreptul lui să îl simpatizeze. Am întrebat-o pe Anca Cernea de ce a venit cu steagul SUA, iar răspunsul a fost cel aşteptat, e un simbol al democraţiei. „Este un simbol al civilizaţiei la care am sperat şi am aspirat timp de zeci de ani în comunism, pe care am câştigat-o în '89, şi de care sperăm să ne bucurăm cel puţin tot atât timp de acum înainte."
Publicitate
„În fiecare an apar ţăcăniţi din ăştia", îmi spune un revoluţionar bătrân pe care-l întreb dacă are idee cine e omul cu istericalele. „Anul trecut, au venit televiziunile şi i-au filmat numai pe ăia cu gura mare, pe toţi beţivii cu berea-n mână. Ăla care urlă acolo a venit mai devreme şi a mâncat la pomana pe care am făcut-o la sediul asociaţiei, acum urlă împotriva noastră. Ce să-i faci dacă a băut? Să-l baţi?"
Între timp, „ostilităţile" se mută în străzii Batiştei. E ora 19 şi se ridică o nouă baricadă, simbolică de această dată, din cutii de carton. „Bă, eşti nebun la cap? Baricada a fost mai încolo, la Dunărea!", strigă cineva. I se răspunde că n-are dreptate. „Aia a fost alta, bă!"
Se pregăteşte reconstituirea evenimentelor. O Dacie Logan a fost „transformată" într-un tanc. Loganul sparge baricada, la fel ca în '89, musai venind dinspre Unirii.
„A fost cordon, s-a tras în aer, iar când au tras, ne-am pus culcat, la pământ. Pe ceaţa aia, după ce-au tras, am sărit direct pe ei," îşi aminteşte cineva de pe lângă mine cum i-au înfrânt pe apărătorii comunismului în lupta de lângă Intercontinental. „La Griviţa Roşie, membrii de partid i-au forţat pe angajaţi să iasă afară, să salveze comunismul!", îşi aminteşte altul. „Da, băi, să salveze comunismul, îţi dai seama? Activiştii dracului!"
„Tancul" sparge baricada, dar revoluţionarii o refac, apoi dau foc cutiilor de carton. Câteva minute mai târziu, tancul întoarce şi mai trece o dată peste baricada în flăcări. Se respectă faptele întocmai. Se strigă „Jos, comunismul!", „Jos, cizmarul!" şi „Libertate, libertate!" Se cântă „Mai bine mort decât trădător", nu este uitată nici Timişoara şi se încinge o horă a unirii printre cartoanele în flăcări.
Publicitate
Nu se mai reface şi baricada de la Dunărea, de care vorbeau alţii, că n-are sens. Se pregăteşte un discurs de la balconul Universităţii şi-un spectacol artistic în memoria celor căzuţi. Mai încolo, nişte tineri activişti confundă libertatea cu sclavia.
Înapoi la Kilometrul 0, activistul Alexandru Alexe, proaspăt expulzat de Uniţi Salvăm, descoperă şi el steagul SUA înfipt la balcon alături de cele ale României, Uniunii Europene şi NATO. Nu se întreabă de ce sunt patru, ci doar ce caută cel american acolo, probabil inspirat de individul ce sărise la Anca Cernea mai devreme. Doi paşi mai încolo, o mamaie îi vede pe „imperialiştii" cu steagul Americii. „Ce-are America cu Revoluţia? Ce? Cu ce ne-au ajutat americanii?"
Alexe urlă cât îl ţin plămânii, alţii urlă la el. De lângă mine, cineva sare să-l tragă, poate să-l şi lovească. Apare Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie. „Băi, Dorule, băi, ce-i asta?", întreabă Alexe. Doru Mărieş vede că nu se poate înţelege cu el şi rezolvă situaţia rapid. „Lăsaţi-l singur!" În jurul lui, lumea îi repetă spusele: „Lăsaţi-l singur!" Alexe rămâne mut, nu înţelege de ce e „trădat" astfel. Ceva mai târziu, va fi săltat de poliţie pentru forţarea unei uşi a Universităţii alături de alţi colegi de suferinţă, cu scopul de a da jos steagul de acolo.
Evenimentul nu s-a terminat cu scandal, ci a continuat conform programului, cu discursuri de la balcon, cu un spectacol artistic, cu aprinderea lumânărilor şi cu lansarea lampioanelor. Însă concluzia serii de duminică e că, din păcate, pentru unii, degeaba s-a murit la Revoluţie, încă nu înţeleg noţiunea de libertate.
