Mulți au un șoc când ajung la 40 de ani, din cauza constatării dure că, deși creierul încă e în floarea vârstei, corpul nu mai e. Pentru unii, singurul mod în care pot să se-agațe de iluzia tinereții e să-și înșele corpul prin a-l face să creadă că poate să funcționeze pe substanțe ilegale, care, pe termen lung, nu fac decât să-l rănească. Și așa începe un cerc vicios.

E foarte greu să-ți dai seama când s-a terminat petrecerea, dar uneori e și mai greu să-ți găsești drumul spre casă. Am vorbit cu consumatorii de droguri funcționali și integrați în societate, care au ajuns la 40 de ani. I-am întrebat despre viciile lor și despre cum e posibil să le fi afectat acestea viețile.

„M-am apucat de cocaină la scurt timp după ce-am făcut 30 de ani. Nu din cauza presiunii sociale, sau pentru că-mi plăcea starea de gonflare a ego-ului pe care ți-o oferă. Aveam suficientă încredere în mine cât să mă descurc cu petrecerile non-stop și cinele de afaceri pe care mi le impune jobul. Dar nu mai aveam energie. Trebuia să supraviețuiesc petrecerilor care durau toată noaptea și să-mi păstrez un zâmbet fals lipit pe față, când eu nu puteam să mă gândesc la altceva în afară de patul meu călduț de-acasă. Am luat cocaina drept un ajutor natural, nu un drog.

Alcoolul mă făcea somnoros și plictisitor și energizantele îmi dădeau gaze, așa că mi s-a părut că singura mea opțiune e cocaina. Și, o vreme, a mers: o liniuță dimineața, după înc-o noapte în oraș, era tot ce-mi trebuia ca să supraviețuiesc restului zilei. Să-mi duc copiii la școală, să-mi rezolv treburile prin oraș, să muncesc. Când simțeam că-mi scade energia, mai băgam o dată. Și-nc-o dată, să nu intru în low. Îmi permiteam și, din moment ce simțeam că mă ajută să fac față la serviciu, îmi inventam scuza că, de fapt, cocaina chiar m-ajută să fac mai mulți bani. Și, din cauza asta și pentru că nu-mpărțeam niciodată cu nimeni, n-a observat nimeni că am un obicei dubios. Familia a avut un pic de suferit, în mod special soția mea. Deși găseam mereu energie pentru copii, pentru ea mai puțin. Băgam o liniuță, dacă era cazul.

Pe-afară eram un profesionist de succes și pe dinăuntru eram o bombă cu ceas. Stăteam în pat într-o dimineață și brusc am simțit că nu mai pot să respir. Am început să am junghiuri la inimă și mi-a amorțit un braț. Auzisem că asta înseamnă, probabil, că fac infarct. M-am panicat și singurul lucru la care m-am putut gândi a fost să iau un Xanax. Când am ajuns, în cele din urmă, la un doctor, mi-a prescris niște pastile și mi-a dat instrucțiuni clare s-o iau mai ușor cu stilul ăsta de viață. Pe scurt, să nu mai bag cocaină.

A fost o luptă grea. La faza aia eram deja separat de familie și-mi petreceam zilele zăcând complet apatic. Mă duceam în continuare la serviciu, dar dădeam rateuri, pentru că nu mai aveam același nivel de energie. Câteodată mai băgam un pic de tot, doar cât să trec peste episoadele de depresie.

Fiii mei sunt aproape oameni mari acum și n-am fost niciodată în stare să-mi fac curaj să le vorbesc deschis despre droguri. Poate și pentru că eu n-am reușit să scap complet de obiceiul ăsta. Din când în când mai simt pornirea să mai bag o liniuță, indiferent de consecințe. Dar reușesc să mă abțin de cele mai multe ori. Dac-aș fi sincer, le-aș spune copiilor mei că devii dependent de cocaină. În principal datorită chestiilor pe care poți să le faci și să le simți când bagi, fără prea mare efort. Și tot aș mai lua, indiferent de prețul pe care l-am plătit. Nu prețul în bani, asta nu regret, dar regret ce efecte a avut asupra sănătății mele".

„Eram singurul lor copil, așa că mama și tata m-au crescut ca pe-o prințesică. Mergeam tot timpul la schi, în vacanțe exotice în străinătate, îmi luau toate hainele și jucăriile la care-aș fi putut să visez vreodată, avem tot. În ciuda faptului că ai mei m-au răsfățat, eram și foarte bună la școală și nu prea făceam prostii. Aveau încredere în mine, așa că mi-au dat libertate totală, de care nu mi-am bătut joc niciodată.

Oamenii cu care-o ardeam erau frumoși, trendy și tot timpul beți. Mă plictisea chestia asta la culme, dar nu-i ca și cum mi-am căutat alți prieteni. Nu eram ca ei, dar nu eram nici în vreun alt grup. Totul s-a schimbat în noaptea în care l-am cunoscut pe tipul care-avea să fie iubirea vieții mele, la una dintre petrecerile astea plictisitoare. Era arogant și vorbea foarte deschis despre faptul că nu suporta pe nimeni de-acolo, dar, dintr-un motiv sau altul, pe mine m-a iertat și m-a cucerit. Era deștept și n-avea frică și, la un moment dat în seara aia, mi-a dat o liniuță dintr-un praf alb-gălbui, învelit în staniol. Mi-a arătat cum să trag pe nas, am tras și mi-a venit instant să borăsc. Am reușit, totuși, să mă controlez, pentru că domnișoarele nu vomită.

M-a întrebat dacă mi-a plăcut și-a trebuit să recunosc că da. „E heroină", mi-a zis. Am mai băgat o dată și-nc-odată și-nc-odată. Dar adevărata pasiune pentru heroină apare doar când bagi în venă, ceea ce am și început să fac peste câteva luni. În anii care-au urmat, am călătorit prin toată lumea, am stat la hoteluri scumpe, am băgat și-am tot băgat. Ne iubeam și nu ne certam niciodată, dar exista o singură diferență între noi. Eu știam când e cazul să mă opresc. Pentru el, niciodată nu era de-ajuns.

Apoi s-a născut fetița noastră. Noi ne-am gândit dacă să întrerupem sarcina sau nu, dar s-au băgat ai mei și m-au convins s-o păstrez. Nu voiam să se termine niciodată distracția, dar s-a terminat când a făcut soțul meu supradoză și-a murit. Atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru fetița noastră și mi-am deschis firma mea de contabilitate. O vreme, heroina m-a ajutat să țin firma cu capul limpede. Dar pentru că aveam grijă de fiica mea și pentru că mi-am dat seama că mi-am distrus sănătatea, mi-am băgat și mințile-n cap. M-am înscris într-un program de reabilitare bazat pe metadonă, deci încă mai sunt pe droguri, dar de data asta legal.

Fiicei mele îi ascund trecutul și prezentul meu. Ea pare să vină din altă lume decât cea în care mi-am petrecut eu așa o parte mare din viață. Nu bea, nu fumează și îi evită pe-ăia care fumeaz iarbă ca să se relaxeze. Probabil s-ar super speria, dac-ar afla istoria mea cu drogurile, sau pur și simplu nu m-ar crede.

Acum fac mișcare. Prioritatea mea e sănătatea, de dragul fiicei mele. Nu regret nimic din ce-am făcut, dar aș muri dacă fiică-mea ar alege să-și trăiască viața ca mine".

„De băut beam, dar, în afară de-un joint ocazional, nu suportam drogurile. Asta s-a schimbat acum zece ani, când aveam 35, la un party acasă la un prieten. Toată lumea care venise avea peste 35 de ani, majoritatea aveau peste 40. Eram părinți, oameni divorțați, despărțiți de curând, sau oameni care luptau să salveze cochilia unei căsătorii.

Mi s-a oferit o liniuță de cocaină de pe carcasa unui CD de cântece pentru copii. Văzusem destule la TV, ca să văd instant cu ochiul minții un montaj cu moartea mea tragică: am avut un atac de panică că o să pierd totul și toți oamenii care-mi sunt dragi și-o să fac o supradoză pe-o saltea jegoasă într-o casă de cocainomani. Am luat oricum. Un pic mai târziu, am mai cerut o tură.

Am mai încercat peste câțiva ani și ăla a fost începutul unei chestii care a devenit o problemă. Beam mult în continuare și cocaina mă ajuta să-mi păstrez concentrarea. Deja nu mai avea niciun sens să beau și să nu bag cocaină. Ceea ce fusese odinioară doar o mahmureală nasoală se transformase acum într-un low cu palpitații cardiace, sufocare din cauza lipsei de oxigen, paranoia, depresie și alte gânduri negre. Am încercat să rezolv low-urile alea cu și mai multă cocaină, ceea ce a-nsemnat că făcutul de liniuțe se transformase în chinul meu zilnic.

Întrucât nu mă simțeam bine și-mi era foarte greu să mă dau jos din pat în unele zile, am început să lipsesc regulat de la serviciu. Am scos toți banii pe care puteam să-i scot de pe cardurile de credit și am început să-mi cumpăr cocaină pe datorie, pe care-o mai plătesc și azi. Băgam singură acasă, ceea ce, practic, e ca și cum ai arunca-o la gunoi. Dar faptul că eram mare când m-am apucat e posibil să mă fi salvat. Aveam în jur adulți relativ responsabili, care au observat că ceva e foarte-n neregulă la mine. Începuseră să mă sune prietenii și colegii de serviciu și să mă preseze să-mi bag mințile-n cap. Nu-i la fel de marfă să te spargi, când îți stau pe cap o tonă de prieteni îngrijorați. Pe lângă asta, nu mai aveam niciun ban și-ncepuse să mi se înverzească pielea la propriu.

Nu mai bag cocaină. Dacă e să mă uit în urmă, mă sperie că mi-a luat atât de puțin să devin complet obsedată de chestia asta. A fost atât de ușor să devin dependentă, n-o să cred niciodată că mi-a trecut de tot".

Acum c-am mai îmbătrânit nu mă deranjează să dau un pic mai mult pe droguri. Și am mai multă grijă. Nu bag decât la mine-acasă, niciodată pe-afară."

„Am început să fumez iarbă la caterincă, în liceu. Nu fumam zilnic, decât poate din când în când, în vacanțele de vară și de iarnă. Uneori nu fumam cu lunile, pentru că n-aveam bani sau pentru că aveam examene. Și-acum fac cam la fel: îmi place să fumez iarbă, dar n-o iau razna dacă n-am. Nu mai sun la dealer, mi se pare că-s prea bătrân s-o mai ard așa, și nici nu-mi mai iau foițe de la magazin. Mi-ar fi prea rușine. Iau prietenii mei și le pun și eu bani.

Acum c-am mai îmbătrânit nu mă deranjează să dau un pic mai mult pe droguri. Și am mai multă grijă. Nu bag decât la mine-acasă, niciodată pe-afară. Îmi place, totuși, să experimentez, să văd ce efecte au anumite droguri asupra mea, în anumite situații sau la anumite cantități. Nu-s nici junkist nici stoner.

Jobul meu implică anumite aspecte care nu-mi solicită toată atenția, așa că uneori fumez un cui cât aștept să se termine ceva, sau cât fac niște research elementat.

Când eram raver am băgat mult ecstasy, LSD și speed, dar când m-am plictisit de zona aia, m-am plictisit și de drogurile de-acolo. Mi-ar plăcea mult să mai bag acid, dar de data asta undeva mai pe pace, într-un parc cu prietenii mei, sau pe plajă, cu ochii la o ploaie de stele.

Cocaina am încercat-o prima oară când aveam spre 30 de ani și m-a făcut curios ce poți să faci pe drogul ăla. Dar cocaina e mult prea scumpă pentru mine. Când eram mai tânăr, se băga cocaină doar pe la vreun chef foarte tare. Acum, însă, am senzația că pentru mulți e-un ritual zilnic, ceva ce bagi când ieși să bei în oraș. Acum zece ani, dacă-ți dădea cineva o liniuță, era ca și cum ți-ar fi făcut un cadou super șmecher de ziua ta. Zilele astea, în barurile pe unde mi-o ard eu, toată lumea se duce la budă împreună să bage un pic. Bănuiesc că-i un drog cu care m-aș obișnui repede, dac-aș avea destui bani. Deci e bine că, la 40 de ani, încă sunt cam pe zero cu banii".

„De-a lungul anilor am luat, din când în când, cocaină și amfetamine. Mereu pe sistem recreațional, la party-uri și-n cluburi. M-am lăsat odată ce mi-am dat seama că nu mi se-ntâmplă niciodată nimic bun cât sunt spart. E o falsă euforie, fără niciun sens. Odată ce-ai băgat un pic, vrei mai mult și mai mult și băgatul de droguri ajunge să fie un scop în sine. Problema mea nu e cu low-ul de-a doua zi. E vinovăția că știu c-am cheltuit atât de mulți bani pe-o experiență așa căcăcioasă.

Dar dacă aș avea ocazia să mă-ntorc în timp și să-mi șterg experiențele de experimentat cu droguri, probabil aș face din nou același lucru. Pur și simplu sunt foarte curios. Aș consuma mai puțin, totuși, și mai rar. M-aș apuca mai târziu și m-aș opri mai devreme.

Copiilor mei le-am spus foarte deschis că am consumat. Sfatul meu a fost că nu-i niciodată prea târziu să încerci. Dar, indiferent ce faci, să faci cu cap și cu moderație. Dacă nu, ajungi să ai o viață vulgară".

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre droguri:
Cum e să fii prostituată și să ai clienți drogați
Da, poți să devii dependent de iarbă
Situațiile cretine în care am intrat din cauza drogurilor