Cele mai bune seriale din ultimii 10 ani pe care probabil nu le-ai văzut

S-a tot zis că trăim într-o epocă de aur a serialelor. Afirmație nu chiar greșită dacă luăm în calcul Game of Thrones și BoJack Horseman, Westworld și Bob’s Burgers, The Walking Dead și Planet Earth. Printre (multe) altele. Ce se întâmplă însă dincolo de producțiile americane? Se întâmplă multe și deloc ignorabile. Mai compacte, mai istețe, ocazional sufocant de splendide, alteori de-a dreptul OZN-istice, serialele din lumea largă punctează maximal și n-au nevoie de bugete de milioane de dolari pentru a o face.

În plus, există mai multe de savurat prin aceste seriale decât ascensiunea Nordic noir-ului, piața francofonă de TV care-a prins tupeu la SF și mafioțelile alea ultra-cool italienești, gen Suburra și Gomorrah. Am ales 10 pe care zău că ar fi păcat să nu le testezi. 

De unde până unde? 2013-2020 (patru sezoane, ongoing), din manga-urile lui Hajime Isayama spre seriale anime și filme și ditai universul. Foarte popular în Japonia și nu numai.

Cine, ce? Niște giganți (titani, de unde și titlul) au apărut de nicăieri și au zdrelit mare parte din omenire. Ultimele redute sunt niște castele medievale prin care colcăie oameni pe care doar zidurile și armata antititani îi pot proteja. Până când aflăm că, vai, titanii sunt de fapt un sortiment de vârcolaci (shape-shifters, whatever) și pot fi parazitați de oameni, plus că zidurile sunt făcute tot de titani și ceva cu o familie regală din umbră.

De ce e sexy? Să fim onești, te uiți pentru că titanii sunt excelent desenați (coșmaruri din alea foarte asiatice ca formă, indiscutabil memorabile), nu musai pentru scenariu sau personaje (da, e genul de serial care dă cu bucurie când o mai mierlește vreun protagonist). 

De unde până unde? 2015-2018 (trei sezoane), de la Polul Nord până prin corporații medicale, de la șamani psihotici până la elicoptere explodânde.

Cine, ce? Micul oraș Fortitude, avanpost norvegian la granița cu marele nimic alb al ghețurilor polare are o problemă. Niște crime oribile în lanț. Și un virus care de la mamuți dezghețați din permafrost a trecut la oameni. Guvernatoarea, șeriful nou și șeriful vechi ar trebui să țină sub control ceva atât de absurd încât rateurile lor sunt cât se poate de credibile și duc la una din cele mai bine argumentate explorări ale reacțiilor la lucruri neimaginabile. 

De ce e sexy? Pentru că e mai cool decât orice telenovelă asumată sau camuflată din ultimul deceniu. Pe lângă amantlâcurile încrucișate și demențele criminale, are tupeul de a face personaje memorabile, din alea care nu sunt genii eroice 80 la sută din timp și imbecile atunci când nu găsesc scenariștii soluții credibile. În Fortitude personajele sunt credibile și, în ciuda ieșirilor psihotice în decor, fascinante. 

De unde până unde? 2012-2016 (două sezoane). Aventuri dincolo de limitele paranormalului, cu apocalipse (Weirdmageddon!) și universuri paralele și totuși, family entertainment.

Cine, ce? Gemenii Dipper și Mabel sunt trimiși la unchiul Stan, care are un magazin de suveniruri și bizarerii printr-o pădure. Tot pe acolo mișună chestii venite de altundeva și băltește ceva ezoterism. Parte pre-teen, parte SF, serialul ăsta sută la sută simpatic și mie-n sută deștept face mai multe decât Big Mouth: creează un univers în care scenariul curge impecabil, cu story arch-uri splendid organizate și mistere elucidate într-un ritm excelent ales, cât să nu storcească nici zona de kiddy stuff și nici să sufoce cu drăgălășenii. 

Mult mai sexy decât: Toată maculatura pentru young adults, toate încercările eșuate de a face ceva geeky și nerdy care să funcționeze dincolo de meta, name-droping și nostalgii optzeciste.  

De unde până unde? 2017-2019 (două sezoane), de la Pământ până pe Marte și înapoi, cu escală în fanteziile corporate și arheologiile marțiene.

Cine, ce? Un bogătan și echipajul lui se duc pe Marte, unde găsesc un tip rămas acolo de niște decenii, de când o expediție rusească a eșuat. Cum trăiește cineva fără provizii 40 de ani? Cum de nu îmbătrânește? Cum te întorci de pe Marte când ce-ai găsit pe acolo este un fel de Machu Picchu atât de străvechi încât locuitorii lui erau contemporani cu dinozaurii?

Serialul ăsta francez rezolvă multe, dar nu o face în stilul bombastic american, ci cu o eficiență de care nu-i credeam capabili pe francezi. În fine, o parte din sezonul doi are loc într-un fel de ev mediu virtual. De asta îi credeam capabili pe francezi într-un serial cu explorarea planetei Marte.

Mult mai sexy decât: Toate serialele SF cu episoade de câte o oră. Missions are 20 de episoade de câte 20+ minute și nu irosește nicio secundă. Cineva chiar a înțeles că durata nu este un plus, poate le explică și americanilor asta.  

De unde până unde? 2012-2015 (două sezoane), din morminte până pe străzi. 

Cine, ce? Acest serial are în prim-plan unul din cele mai interesante sortimente de zombi posibile: ăia care reapar pur și simplu, aproape funcționali. Nu în zoaie și zdrențe, că n-au ieșit din morminte săpând în sus. Morți reveniți printre vii la ani (chiar decenii) de la moarte. Proaspeți și sănătoși ca în anul morții lor. Deloc putrezi. Deloc capabili să înțeleagă prea multe, dar aparent puși pe ceva conspirație metafizică.

De ce e sexy? Les Revenants a fost comparat obsesiv cu Twin Peaks (orășel de munte, suprarealism), dar sezonul doi aduce mai mult a The Leftovers și Lost (nema claritate, spectatori frustrați, confuzie servită drept stare de fapt). 

De unde până unde? 2019, doar un sezon, de la Tinder și Grindr până la implanturi și nanoboți, cândva în viitorul proxim.

Cine, ce? Un frate și-o soră vin cu un start-up care promite un cretinism mare cât US of A: să implanteze abonații pentru ca aceștia să poată avea certitudinea de compatibilitate maximă și amor sincer când se bagă într-o relație. Există o cireadă de cobai și o turmă de interese corporate, personaje pierdute în amoruri iluzorii și trădări sincere. Dar implantul și sistemul coordonat de un AI sunt doar platformă de lansare pentru ceva foarte franțuz, recte întrebarea C’est quoi l’amour? Și cum să zic, arată frumos cum bunele intenții nu sunt automat și testabile în practică.

Mult mai sexy decât: Manifestele sexuale de pe TV din ultimii ani, pentru că Osmosis nu ține discursuri despre nimic, dar dă, încet și ferm, un diagnostic nu chiar optimist despre disperările de pe rețelele de sexualizare și zona de interese mari (care nu sunt chiar la mijloc, aici sunt mai spre final). 

De unde până unde? 2014 -2018: două sezoane de aventuri la limita prăjelii neuronale totale, undeva pe frumosul litoral de la Marea Nordului.

Cine, ce? Bruno Dumont, cel mai genial regizor francez de la Godard încoace, a pus-o de serial polițist. De fapt, de două mini-serii a câte patru episoade fiecare, al doilea filmat ca sequel. Nu-l interesează deloc procedurile și nici interioarele caselor și ale secției de poliție. Nici nu este ipocrit cât să pretindă că autorul crimelor (oameni hăcuiți și implementați în vaci nebune) din sezonul unu și scopul invaziei extraterestre din sezonul al doilea (ceva foarte similar cu Invasion of the Body Sntachers) ar reprezenta o miză. Totul pentru cringe pur și exacerbat, cu momente de nașpa glorioase și puseuri de sublim cretin în stare pură. 

Mult mai sexy decât: Orice fel de cringe de pe piață. Nu pentru că ar fi francez sau politic sau poetic, ci pentru că e dus cu trufie dincolo de toate pânzele albe. 

De unde până unde? Un sezon de mini-episoade grupate într-un film de 100 de minute (2019), de la televiziunea națională suedeză, care se ocupă (și) de web-series. 

Cine, ce? Povestea clasică a underdog-ului, repusă într-un context preaplin de umor negru și rece. O fostă glorie a badmintonului (d-oh, chiar suntem pe teritoriul deja minat de Blades of Glory și Dodgeball) , actualmente căzătură alcoolică, prinde de picior șansa de-a rejuca meciul de badminton care-a lăsat-o fără glorie la o olimpiadă de demult (da, badmintonul este sport olimpic, am verificat). Chit că nu mai are nici vârsta, nici fizicul pentru competiții, și chit că asta i-ar putea face franjuri existența oricum precară, bătrâna doamnă a badmintonului nu se va da în lături de la nimic pentru revanșa asta tardivă și penibilă.

De ce e sexy? Uite că unii pot să filmeze și filme accesibile pentru oricine și nu au nevoie decât de o idee bună, actori brici și talent la cinema.

De unde până unde? 2015 -2019 (două sezoane), într-un orășel din Islanda și pe un pachebot. Să nu uităm, avem și o avalanșă. Și un cutremur (pentru că vulcan) în sezonul doi.

Cine, ce? Pentru fanii Nordic noir, unul din cele mai fine exemple din genul ăsta de poveste cu anchete și poliție din țările din nordul Europei. Pentru ăia care nu suntem deloc fani Nordic noir, poate funcționa foarte bine ca antidot la genul ăsta de thrillere. Un polițai grăsun și o anchetă apropo de un hoit fără membre și cu capul găsit în apele unui fjord? Ce facem cu asta? Nu prea mult și fix de asta s-au folosit termeni ca „uman(ist)” și „realist” pentru Trapped, care de fapt este doar „credibil” și creator de dependență. Fix pentru că nu are polițai ultraeficienți și complicații foarte complicate în ancheta pe care o tot ratează.  Fix pentru că seduce din peisaje și atmosferă și detalii, nu din ritm alert sau conspirație globală. 

De ce e sexy? Are muzicile lui Jóhann Jóhannsson, deci potriveală mai bună cu atmosfera islandeză (și sensibilitățile lui Baltasar Kormákur) nici că se putea. Și nu stă deloc rău când vine vorba de hipnotizat spectatorul (și nu, nu vreau să spun cu asta că este atât de lent că te ia somnul).

De unde până unde? 2019 (miniserie, doar șase episoade), dar merge în viitor pân’ la 2034, cu mult british wit și destul de puține optimisme penale.

Cine, ce? O familie diversă (din toate punctele de vedere) se vede aruncată pe valurile absurde ale unui viitor deloc roz. Primul episod ficționalizează o nucleară dată de Trump în 2020 după ce a ieșit președinte și de-aici înainte trecem prin rezultatele în concret ale Brexitului pentru amantul refugiat al unuia din personaje, tulburelul la căpuț al unei junioare dependente de virtual, un colaps societal light și teribil de probabil (nu doar pentru UK, ci pentru lumea democrațiilor liberale vestice), ghetouri și tabere de reeducare și trădări. 

De ce e sexy? Într-un moment în care toată producția TV este preaplină de discursuri și manifeste pline de virtue signaling, serialul ăsta dă de pământ cu toate ipocriziile și ideologiile și lasă matriarha familiei să formuleze unul din cele mai bune ranturi apropo de capitalismul târziu.