De ce Squid Game te-a rupt așa de tare, deși e o ciorbă reîncălzită

Meme-urile și recenziile de pe Instagram și TikTok arată clar că cel mai în vogă serial de pe Netflix e Squid Game. S-a lansat pe 17 septembrie și deja e pe primul loc la vizionări în peste nouăzeci de țări, deci probabil că va deveni cel mai popular produs de pe Netflix din toate timpurile. Și nu doar cifrele arată că are mai mult succes decât cele mai vizionate seriale Netflix de până acum, ci și recenziile.

Regizorul serialului coreean, Hwang Dong-hyuk, a fost aplaudat de critici importanți, iar serialul pare să atragă un public foarte variat, de la cei care consideră La Casa de Papel o porcărie până la cei care s-au declarat dezamăgiți că The Witcher n-a fost noul Game of Thrones.

În general, faptul că un număr mare de oameni se uită la un serial nu garantează că acesta e bun. De câte ori nu devorezi un serial, deși recunoști că e super penal?

Totuși, Squid Game pare să fie un caz special – și, în același timp, un serial care nu aduce nimic nou. De fapt, niciunul dintre elementele celor nouă episoade nu e nou sau nemaivăzut. Dar poate că tocmai ăsta e motivul pentru care are succes: familiaritatea. Stilul e undeva între thriller și horror.

Pe un fel de insulă-buncăr, un bărbat de patruzeci de ani, Gi-hun, și alți 455 de oameni, toți înglodați în datorii sau cu un trecut de care încearcă să fugă, se pregătesc pentru o serie de jocuri. Cei care vor trece toate testele vor avea acces la premiul final de 45,6 miliarde de woni (cam 33 de milioane de euro).

Participanții au ajuns aici pentru că un necunoscut i-a ajutat să câștige niște bani pe stradă și i-a convins să-și încerce din nou norocul. Doar că, după ce semnează contractul, află și ultimul detaliu: cine nu trece la nivelul următor, nu va fi eliminat doar din competiție, ci de tot.

Conceptul de joc letal a mai apărut în filme japoneze superviolente precum Battle Royale sau As the Gods Will, în filmul canadian Cube sau în filmul american The Circle, ca să nu mai vorbesc de cele mai cunoscute, precum Hunger Games sau Saw – the riddler. Dar aici se merge mai departe și cel mai atrăgător aspect din Squid Game aduce aminte mai mult de un anumit gen de emisiune TV decât de un blockbuster cinematografic. Găsești ceva similar și-n Alice in Borderland tot de pe Netflix.

Cei care s-au uitat la televiziunile italiene în anii '90 o să se gândească imediat la Castelul lui Takeshi.

Cu o astfel de intrigă, te gândești că personajele sunt de umplutură și nici măcar nu sunt bine conturate. Dar nu e cazul. Protagoniștii din cele nouă episoade se schimbă des, uneori își arată latura umană, alteori pe cea monstruoasă, necesară pentru supraviețuire. În afară de câteva cazuri rare, toți sunt gri: nimeni nu e total rău sau total bun.

Până la urmă, ajungi să te întrebi ca spectator: „Eu ce aș fi făcut în situația asta? Oare aș fi trădat și eu pe cineva ca să supraviețuiesc?”. Într-un interviu cu revista Variety, regizorul a zis că a vrut să rapid ajungă la public și de aceea a optat pentru jocurile simple din copilărie, astfel privitorul poate să se concentreze pe poveștile personajelor.

În orice caz, Netflix nu se aștepta ca serialul să aibă atâta succes. A zis-o chiar și Bela Bajaria, directoarea Netflix, care l-a citat pe Minyoung Kim, directorul de conținut regional al Netflix Coreea de Sud.

Inițial, Squid Game a fost promovat în țările estice, dar nu și în Europa sau în Statele Unite, unde a ajuns popular prin poveștile altora și meme-urile de pe internet – și mai ales prin păpușa robot din primul joc.

În prezent, politica Netflix e similară cu cea a multor platforme globale: să creeze conținut eficient, potențial universal, și să înțeleagă în ce țări ar trebui să-l promoveze.

E interesant că serialul nu avea deloc fani anterior, așa cum au serialele inspirate din benzi desenate manga.

Timp de doisprezece ani, Hwang Dong-hyuk a încercat să vândă povestea, fără succes. Poate că, la fel ca în alte cazuri în care așteptarea a durat foarte mult, ăsta a fost momentul potrivit.

Produsele cinematografice sud-coreene sunt tot mai populare, mai ales după ce Parasite a fost primul lungmetraj sud-coreean nominalizat la Oscar și a câștigat patru premii, dintre care unul pentru cel mai bun film. Mesajul regizorului Bong Joon-ho e aproape identic cu cel din Squid Game: inegalitate socială, autoconservare pe de o parte și disperarea de a scăpa de sărăcie pe de altă parte.

În filmografia lui Joon-ho, acest aspect e și mai evident în Snowpiercer, unde există o diviziune rigidă între clasele sociale în „trenul etern” care transportă singurii supraviețuitori de pe un tărâm care a înghețat complet, după ce omenirea nu a reușit să oprească schimbările climatice.

În Snowpiercer, care e mai nou și serial, personalul trenului, deși e privilegiat, nu are libertate de mișcare, la fel ca cei de pe insula buncăr. Deși există o ierarhie foarte clară, controlorii mascați sunt și ei controlați la rândul lor și privați de umanitate. Ei sunt utili exclusiv pentru continuarea jocurilor.

Până și uniforma pe care o poartă gardieni – care deja e foarte căutată ca ținută pentru Halloween – a fost unul dintre motivele pentru care oamenii au fost curioși să vadă serialul. Parcă amintește de rochiile roșii ale slujitoarelor din Povestea slujitoarei.

Acum, toată lumea se întreabă dacă Netflix va confirma și sezonul doi din Squid Game. Regizorul Hwang Dong-hyuk, care a și scris scenariul serialului, a recunoscut că a fost un efort enorm pentru el să-l termine. A durat șase luni doar pentru primele două episoade. 

Dar dacă se va confirma sezonul doi, sigur o să-și facă timp ca să creeze jocuri noi și personaje multifațetate. Toți abia așteptăm.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.