Cât de greu e să ai o relație când te automutilezi

Atenție, urmează conținut potențial tulburător.

Cât de multe ar trebui să spui despre tine la o primă întâlnire? Oare ar trebui să-i spui că ai furat dintr-un magazin caritabil? Sau că mănânci mâncare expirată? Sau că îți scrâșnești dinții în somn? Unora le place să pună toate cărțile pe masă, pe când alții preferă să rămână la subiecte mai ușoare: muzică, astrologie, filme.

Pentru persoanele care se automutilează e o întrebare dificilă – mai ales dacă ajung să se dezbrace în fața celeilalte persoane. Nu poți ascunde întotdeauna urmele tăieturilor, iar vederea acestora stârnește întrebări destul de invazive. Sexul cu un nou partener ar trebui să fie distractiv, nu să necesite dezvăluirea tuturor traumelor și problemelor mintale, dar automutilarea complică situația. Poate că voiai și tu să ți-o tragi, nu să mergi la terapie, dar uite că întâlnirea s-a transformat într-o combinație dintre astea două.

La fel ca orice simptom de tulburare mintală, nu există o reacție ideală pentru momentul în care descoperi că partenerul sau partenera are sau a avut probleme cu automutilarea. Dar o idee bună ar fi să asculți și să nu judeci. Majoritatea reacțiilor pe care le-am primit au fost bine intenționate, dar până la urmă au contribuit la intensificarea vinovăției și a rușinii pe care o simt cu privire la automutilare. Un fost iubit mi-a cerut să port mâneci lungi când ieșim cu prietenii noștri, pentru că aveam tăieturi recente și nu voia să creadă că sunt din cauza lui. Câteva persoane m-au privit în ochi și mi-au zis: „Te rog, nu mai face asta niciodată. Fă-o pentru mine”. Altele mi-au sărutat cicatricile și mi-au zis că sunt frumoase, lucru care, sincer, mă cam face să vomit.

Olive, 24 de ani, a primit și ea reacții diverse de la oamenii care i-au văzut cicatricile de pe brațe. „Primul meu partener mi-a zis că nimeni n-o să mă iubească din cauza cicatricilor, ca să mă împiedice să mă despart de el. Unele persoane au încercat să romanțeze situația și s-au oferit să mi le sărute, ceea ce mi se pare cam grețos. Majoritatea oamenilor au reacționat totuși cu multă blândețe.”

Olive le spune întotdeauna noilor parteneri despre cicatrici de la început, dar tot e prudentă când aduce vorba de asta. „Rațional, știu că oamenii mă vor accepta, dar cu fiecare persoană am totuși temerea că mă va respinge din cauză că tăieturile sau bagajul emoțional din spatele lor li se vor părea neatrăgătoare, așa că mereu mă pregătesc pentru o reacție nedorită. De multe ori anulez întâlniri doar pentru că nu am chef să vorbesc despre tăieturile mele. Mi se pare epuizant câteodată.”

Când, cum și dacă decizi să te deschizi față de noii parteneri cu privire la automutilare depinde de persoană și de circumstanțe. Dar mereu îmi stă pe creier treaba asta când sunt la un date. Cel mai mult mi-ar plăcea ca partenerul să ignore cicatricile și să aștepte până mă simt confortabil să vorbesc despre ele. Deși circumstanțele sunt diferite, nu prea mă ajută atunci când cineva arată cu degetul spre ele sau încep să-mi pună întrebări.

Dani, 23 de ani, e de acord. „Cred că cea mai bună reacție e să nu ai nicio reacție. Semnele de automutilare nu mi se par diferite de acnee sau alte defecte fizice. Nu cred că e ceva despre care lumea ar trebui să comenteze. Cu toții avem nesiguranțe și e destul de insensibil să pui degetul pe ele”, a zis ea.

Există o îngrijorare că aducerea în discuție a automutilării poate face relația prea intensă sau o poate strica, în funcție de cum decurge conversația. Problemele de sănătate mintală sunt stigmatizate în continuare în relații – nu vrei să fii perceput drept nebun. Sunt sigură că multe persoane care nu mi-au mai scris după prima întâlnire au fost șocate de cicatrici. Oricum n-aș vrea să ies cu cineva care are astfel de reacții.

Jessie, 22 de ani, nu lasă tăieturile și cicatricile să o țină pe loc dacă vrea să aibă o relație sau să facă sex. „Deja m-a secat oricum depresia. Mă duc la întâlniri dacă am chef. Port mâneci lungi, dar dacă e foarte cald, mă dezbrac. Uneori plec de la un date cu gândul că am împărtășit prea multe despre mine și a fost prea intens. Cicatricile m-au forțat mereu să fiu foarte deschisă, n-am avut de ales.”

Nu e ușor să vorbești despre automutilare, fie că ești persoana care are problema asta sau ești partenerul unei astfel de persoane. Laura Culshaw, cercetătoare la Universitatea Westminster specializată în înțelegerea fenomenului de automutilare printre studenți, a zis că e important ca partenerii să nu forțeze persoana cu probleme să se deschidă imediat. „E bine să îi spui partenerului că vei vorbi cu el sau cu ea atunci când ești pregătit”, a zis ea.

Dacă ești cu cineva care se automutilează, e cel mai bine să te concentrezi pe suportul emoțional, și nu pe actul de automutilare în sine. „De multe ori, vrem să împiedicăm persoana să-și facă rău, în loc să ne gândim la sentimentele ei și la viața ei emoțională. E important să o susținem dacă vrem să ni se deschidă în viitor”, a zis Culshaw.

Ca să-i ajute pe oameni să înțeleagă de ce se automutilează partenerii lor, Dominique Thompson descrie impulsul emoțional de automutilare ca pe „o oală sub presiune, de pe care automutilarea ia capacul. Se eliberează presiunea, persoana se simte mai bine. Dacă îi ceri cuiva să înceteze asta, e ca și cum i-ai pune capacul la loc cu forța. Se adună presiune mai mare și se poate întâmpla ceva mult mai rău.” Dacă te concentrezi pe cicatrici, e ca și cum te-ai concentra pe un simptom în loc să te concentrezi pe cauza bolii.

Deși una din patru persoane va dezvolta o formă de tulburare mintală anual, nu toate simt nevoia să se automutileze. Pentru cei care o fac, cicatricile sunt mereu un reminder fizic. Te obligă să vorbești despre trecutul și durerea ta când nu ai chef. Fie că cicatricile sunt vechi sau recente, e esențial să impui limite și să ai răbdare într-o relație, pentru că tăieturile și cicatricile nu sunt întotdeauna o invitație la o conversație profundă. Persoanele care se automutilează merită o reacție empatică și generoasă.

Dacă treci prin ceva similar, poți apela la depreHub. Iar în situații de criză, dacă simptomele devin persistente și insuportabile, poți suna direct la 112, la linia telefonică gratuită de prevenție a suicidului la 0800 801 200 sau poți merge la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie Al. Obregia (sau a spitalului de psihiatrie din orașul în care te afli).